FMI

De dragul impactului, ştirile sunt redactate ascuţit, mai ceva ca lama briciului. Taie adînc prin starea noas­tră de lehamite-teleştiristă, doar-doar ajung pînă la nervul acela ascuns, a cărui sensibilitate nu s-a tocit iremediabil. Cele despre FMI sunt mereu menite să ne copleşească. "Jeffrey Franks este primit de Primul Ministru" devine un eveniment capabil să rivalizeze cu prima aselenizare, chiar dacă personajul cu pricina trecea întîmplător pe lîngă Palatul Victoria. La Cotroceni se duce cam tot atît de des, nu se ştie de ce! Probabil ca să raporteze depăşirea planului de muncă, pe teren, conform agendei pe care a primit-o la învestirea de către mai marii FMI cu misiunea de a veghea şi supra-veghea relaţia cu "copilul teribil" şi atît de adînc îndatorat, România. De unde, la început, era mai degrabă retras şi grijuliu să nu i se vadă chipul prea mult pe ecranele televizoarelor, de la o vreme, personajul dă semne că a început să se simtă bine în lumina reflectoarelor. Cînd "pitecantropii" presei băştinaşe îl întreabă de una, de alta, se pune băţos în faţa camerelor de luat vederi, zîmbeşte ceva mai larg, chiar dacă încă uşor reţinut. Dă sentinţe pentru care Pitia l-ar invidia. Are păreri sigure, doar dacă răspunsurile pe care le exprimă sunt monosilabice şi au fost în prealabil aprobate de cineva de la sediul FMI. În rest, se dă în bărci şi face fiţe. Influenţa "mediului local" nu iartă pe nimeni!

Dincolo de "farmecul" mediocrului personaj care a ajuns să întruchipeze, în patria noastră "bananieră", imaginea şi politicile uneia dintre cele mai importante şi controversate instituţii financiare internaţionale, importantă rămîne înţelegerea sensului şi a consecinţelor relaţiilor noastre cu FMI. Cu atît mai mult, cu cît "liderii" noştri politici dau în gropi cînd vorbesc despre subiect, mai des ca rădvanul Coanii Chiriţa pe drumul Ieşilor, ori decît Maybach-ul lui "Jiji" pe străzile de azi ale Bucureştilor.

După ce a devenit cel de-al 125-lea stat membru al FMI, în 1972, România a încheiat zece acorduri de împrumut, dintre care trei înainte de 1989. Primele două, cele din 1975 şi 1977, sunt şi singurele care au fost folosite pentru obiective de investiţii, menite, cel puţin în proiect, să redefinească prin modernizare profilul economiei naţionale a României din acele vremuri. Operaţia a reuşit, pacientul a intrat, însă, în colaps! Mai precis, a intrat în incapacitate de plată, la începutul anilor "80. Pusă în situaţia de a-şi renegocia şi de a-şi restructura datoriile, Româ­nia a trebuit să accepte un nou acord cu FMI, de data aceasta unul de o factură total diferită. El era menit să "lichefieze" datoria României, să permită ieşirea din starea de blocaj, astfel încît creditorii ei să nu aibă prea mult de suferit. Evident, injecţia de "adrenalină" a venit cu un cost, pe care inepţia măsurilor de gestiune a situaţiei a avut grijă să îl tripleze. În acest fund de groapă ne-a găsit anul de graţie 1989! De atunci, săpăm în continuare, cu speranţa că am pus de un tunel, dotat cu luminiţă la capătul de ieşire, dar, fatalitate, ceea ce obţinem este doar o groapă care se face tot mai mare! În toată această vreme, acordurile cu FMI-ul au curs unul după celălalt şi, fără excepţie, ele au fost menite să salveze "stabilitatea monetară". În traducere directă, să asigure o anume predictibilitate pe termen scurt şi mediu, a parităţii leului faţă de monedele de referinţă esenţiale - euro şi dolar - şi, după prăbuşirea în "meandrele concrete" ale crizei mondiale, să împiedice îngheţarea fluxurilor financiare care alimentează, pe de o parte, plata datoriei externe, iar pe de altă parte, activităţile şi profiturile "industriei" bancare. În subsidiar şi într-o anumită măsură ferit de ochii lumii, schema a permis branşarea la aceste bucle financiare a Guvernul României, care a găsit astfel o sursă de finanţare a deficitelor bugetare curente, în criză nestăvilită de creştere, cu costul inevitabil al sporirii accelerate a îndatorării, din ce în ce mai greu de gestionat.

Comparaţi, acum, acest tablou cu discursul politic şi cu cimiliturile privind FMI, de care sunt pline comentariile din mass-media! De la "centura de siguranţă", la "barca de salvare" şi de la "politicile de care România avea nevoie", dar mereu din cauza altora n-a ştiut, ori n-a vrut să le pună niciodată în practică, pînă la "FMI ne salvează viitorul", evident, tot cu un împrumut pe care guvernarea a început deja să-l moşeas­că, toate miturile salvatoare au fost agăţate de gîtul instituţiei numită pe scurt FMI. Evident, fără nici o bază în realitatea economică şi politică. Dacă FMI salvează pe cineva, aceia nu suntem noi, cei care vom plăti împrumuturile, cu dobînzi cu tot, în următorii 50 de ani. Pentru noi, domnul Franks are în meniu un singur fel: austeritate! Fără garnitură! Ca să fim corecţi pînă la capăt, trebuie totuşi să spunem că domnul Franks nu se află în România din proprie iniţiativă, ci pentru că a fost chemat, invitat, rugat să vină, evident nu singur şi nu de capul lui, ci cu banii FMI meniţi să salveze guvernarea de la colaps. Nu e mai puţin adevărat că o politică "revoluţionară" gen "rupem acordul cu FMI" sau "plătim datoria într-un cincinal" nu este nici posibilă şi, desigur, nici folositoare bietei Românii. Ieşirea de sub "vraja" FMI (Farmecul Mediocrităţii Infatuate) nu se poate face decît dacă şi cînd vom pune în funcţiune motoarele dezvoltării. O temă de care FMI, în mod curios, dar nu şi inexplicabil, nu a fost niciodată interesat prea tare! Ce-i drept, nici guvernările României din ultima jumătate de secol!