Franţa ne va arăta cum mor naţiunile mari de altădată

Pentru o ţară în profundă criză economică şi socială, autorităţile franceze s-au mişcat extrem de rapid cu formarea noului guvern, care seamănă foarte mult cu cel anterior, excepţia notabilă fiind noul ministru al economiei.

Acesta este Emmanuel Macron, fost bancher de investiţii la Banca Rothschild şi absolvent, desigur, al Şcolii Naţionale de Administraţie. Înainte de numirea sa la Ministerul Economiei, Macron a ocupat postul de secretar general adjunct al administraţiei prezidenţiale în ultimii doi ani şi a fost invitat la întâlnirea din acest an a Grupului Bilderberg, conform listei de pe site-ul organizaţiei.

Dar se poate ridica Emmanuel Macron la nivelul aşteptărilor privind găsirea soluţiei magice de relansare a economiei, având în vedere orientarea sa politică (n.a. născut în 1977, Macron este membru al Partidului Socialist de la 24 de ani)?

Înainte să fie eliminat din guvern, fostul ministru Arnaud Montebourg a declarat, într-un interviu pentru Le Monde, că "reducerea deficitului public cu orice preţ este o aberaţie economică", iar austeritatea reprezintă "o politică sinistră".

Dar ce este, de fapt, austeritatea? Din punctul de vedere al bugetului naţional, termenul se referă la orice măsură de reducere a cheltuielilor, astfel încât acestea să nu depăşească, în cel mai rău caz, veniturile. Adică este vorba despre o situaţie absolut normală pentru orice gospodărie obişnuită.

Pentru huzurul ultimelor decenii, rezultat al cheltuielilor guvernamentale nesăbuite, cel puţin din perspectiva beneficiilor sociale, austeritatea reprezintă, într-adevăr, sfârşitul lumii. Dar este sfârşitul lumii lor, a politicienilor. De fapt, despre austeritate, în diferitele ei grade, se poate vorbi doar dacă nivelul cheltuielilor publice este mai mic decât cel al veniturilor. Nici măcar un buget echilibrat nu reprezintă austeritate.

Datele statistice oficiale arată că Franţa nu a mai avut un buget echilibrat din 1978, iar înainte de intrarea în zona euro, autorităţile apelau, periodic, la deprecierea francului pentru redresarea "competitivităţii" economice.

Moneda unică a fost benefică pentru economia franceză până la declanşarea crizei financiare globale, avantajele fiind mult mai evidente la nivelul finanţelor publice, din cauza tendinţei multianuale de reducere a costurilor de finanţare.

Această reducere a "stimulat" creşterea accelerată a datoriei publice, care a depăşit semnificativ pragul de 90% din PIB, conform datelor de la INSEE (Institutul naţional de statistică şi studii economice).

Recent, o organizaţie neguvernamentală a publicat un studiu în care este pusă la îndoială legitimitatea acestei datorii publice (n.a. vezi articolul "În Franţa este pusă la îndoială legitimitatea datoriei publice", BURSA, 26.06.2014), autorii arătând că "59% din datoria publică provine din cadourile fiscale şi din dobânzile excesive". Adică "statul" s-a împrumutat, în principal, pentru "investiţii publice" realizate de clientela celor aflaţi la putere.

"Vreau să redau încrederea partenerilor noştri şi investitorilor străini, precum şi încrederea Franţei în ea însăşi", a declarat Emmanuel Macron în cadrul ceremoniei de depunere a jurământului, după cum scrie Bloomberg, în timp ce administraţia prezidenţială a precizat că "noul guvern trebuie să fie respectuos şi unit în jurul preşedintelui". Nu ştiu de ce, dar parcă accentuarea respectului şi unităţii de către Palatul Élysée nu este de natură să întărească încrederea francezilor şi a partenerilor europeni în capacitatea autorităţilor de a depăşi criza.

Este posibil ca toată lumea să fi realizat că este prea târziu pentru reformarea Franţei, în absenţa unei revoluţii fără precedent la nivelul clasei politice? Că promisiunile lui Francois Hollande sunt goale?

Departe de ochii cetăţenilor europeni, autorităţile UE sunt în plin proces de negociere a unor acorduri de liber schimb cu Statele Unite şi Canada, în care sunt incluse clauze extraordinare pentru protecţia investitorilor străini. O economie în care spiritul antreprenorial este sufocat prin legi şi reglementări absurde, alături de un regim fiscal de aceeaşi natură, va fi devastată după intrarea lor în vigoare.

Acestea sunt condiţiile care l-au determinat pe analistul american Martin Armstrong să scrie că "schimbările marginale în noul guvern nu garantează decât avansul Franţei pe drumul întunecat către întâlnirea cu propriul destin". Deoarece economia Franţei este a doua ca mărime din zona euro, după Germania, "căderea ei va antrena şi căderea Europei", mai scrie Armstrong. În opinia sa, "acum urmărim în direct cum mor imperiile şi naţiunile".

Este inevitabil acest destin crud? Nici pe departe dar, în cazul Franţei, procesul pare de neoprit, deoarece "Hollande nu poate să înţeleagă faptul că socialismul şi comunismul s-au prăbuşit pentru că au confiscat libertatea oamenilor", după cum mai arată Martin Armstrong. De aceea, "Franţa se prăbuşeşte şi nu există mijloace pentru salvarea ţării în condiţiile economice actuale".

Marşul Franţei către o fundătură a istoriei, din care nicio revoluţie similară celei din secolul al XVIII-lea nu poate să o mai scoată, reprezintă un avertisment grav pentru toate naţiunile europene. Martin Armstrong ne explică şi motivul. "Colapsul comunismului a fost mult mai puţin dăunător decât colapsul socialismului la care suntem martori", deoarece "sub comunism, oamenii nu aveau încredere în guvern şi se bazau mai mult pe forţele proprii", în timp ce "sub socialism, oamenii aşteaptă ca guvernul să aibă grijă de ei", însă sunt "total nepregătiţi pentru ceea ce se întâmplă când guvernul nu mai poate să-şi onoreze datoriile şi promisiunile".

Ce va urma? Este, oare, prea târziu ca Europa să fie salvată, după cum se întreabă Armstrong? Din păcate, analistul american, un foarte bun cunoscător al istoriei milenare europene, vede salvarea doar prin apariţia unui "dictator benevolent", dar nici această "soluţie" nu are sorţi de izbândă, deoarece "nu pare să existe nimeni care să ştie cum să schimbe soarta Europei".

În toţi aceşti ani de criză, diferite ţări au fost prezentate ca potenţiali factori declanşatori ai disoluţiei zonei euro. A fost Grecia, Spania sau Italia. Toate "crăpăturile" au fost acoperite, până acum, de promisiunile şi ameninţările Băncii Centrale Europene, care pare hotărâtă să treacă şi la tipărirea directă.

Dar Franţa este prea mare pentru a fi salvată în acest fel, câtă vreme socialismul, "filosofia eşecului" după cum îl caracteriza Winston Churchill, nu este aruncat definitiv la coşul de gunoi al istoriei.