Genocidul Împăratului

Acum 110 ani, un trib aflat sub conducerea "căpitanului" Hendrik Witbooi s-a răsculat împotriva trupelor germane din Africa de Sud-Vest (Namibia). Acesta a fost începutul unui lanţ de evenimente care au culminat în masacrarea populaţiilor Herero şi Nama, între 1904 şi 1907.

Faptul că scriu pentru un public din România despre acest episod cere câteva explicaţii. Desigur, este potrivit să ne amintim ororile secolului XX. Orice minte raţională înţelege asta. Numai că eu am şi alt motiv.

Vedeţi, adesea spunem sau auzim ceva despre nevoia de modernizare a discursului public. Cerem argumente compatibile cu acelea din democraţiile tradiţionale din Occident. Să avem oameni publici cu ţinuta celor occidentali.

Problema este că uneori credem că putem ajunge în acest punct apucând-o pe scurtătură... Ne dispensăm de detalii, trecând la ceea ce bănuim că este esenţialul. Nu avem timp de "fineţuri".

Argumentul meu este că nu ne putem dispensa de complicaţii. Avem nevoie de "fineţuri". Mintea occidentală s-a format printr-un proces sofisticat. Raţionalitatea presupune distincţii fine şi o atenţie sporită.

Iată un exemplu, care ne aduce direct la tema de astăzi. Experienţa colonială. Marile sisteme politice ale Occidentului s-au format în era colonială. Pentru a înţelege aceste sisteme, trebuie să înţelegem (şi) ideile, istoria perioadei coloniale.

Însă colonialismul este pentru noi, în România, o necunoscută. De ce anume, putem bănui. Printre altele, pentru că noi nu am avut colonii. Dar oricare ar fi motivul, această lipsă completă de preocupare pentru subiectele coloniale ne lasă cu o imaginaţie politică şi socială mai săracă. Ne împiedică să înţelegem în profunzime unele elemente ale culturii politice ale democraţiilor occidentale.

Monarhia britanică nu o vom înţelege dacă stăm doar în faţa televizorului. Nu vom şti nimic despre federalismul german dacă stăm pe forumuri, pe Internet. Nu vom pricepe social-democraţia suedeză dacă privim la talk-show-uri, noaptea. Desigur, putem încerca. Dar efectul va fi, în cel mai bun caz, comic.

Este necesar să ne conectăm, aşadar, şi la unele subiecte "inactuale", mai "exotice", din perspectiva noastră est-europeană. Altfel nu vom înţelege de ce Canada are un Guvernator-General, cum s-a legiferat ziua de muncă de opt ore (pentru prima dată în Australia) sau ce este republicanismul irlandez. Iar fără acest tip de cunoaştere, reflecţia noastră despre regimurile politice sau despre valorile democratice moderne nu poate fi decât una provincială, ca să mă exprim caritabil...

Istoria coloniilor germane din Africa este un asemenea capitol care ne poate lărgi orizontul de înţelegere. Toţi am aflat, spre exemplu, despre "Cămăşile Brune" - formaţiunile para-militare ale partidului naţional-socialist. Mai puţin ştiut este că aceste cămăşi brune au fost cumpărate de nazişti din surplusul miliţiilor coloniale (Schutztruppe) germane din Africa, rămase după ce Germania a pierdut posesiunile sale, după 1918.

Pe coasta Namibiei, acum 110 ani, a apărut şi o inovaţie care avea să marcheze istoria secolului XX: lagărul de exterminare. Primul a fost organizat în 1905, pe Insula Rechinilor. Numele, se pare, era predestinat. Acolo s-au petrecut orori, inclusiv colectarea de capete pentru laboratoarele ştiinţifice din Germania acelor timpuri - unele dintre acestea au fost returnate în Namibia abia acum câţiva ani.

Răsculaţii din Namibia nu erau nicidecum "sălbateci", chiar după standardele occidentale. Unii erau crescuţi de misionari, ştiau să scrie şi să citească (unii studiau ziarele şi erau la curent cu politica europeană). Aveau un sistem reprezentativ, care funcţiona chiar şi în vreme de război.

Scrisorile trimise autorităţilor germane de către liderii africani sunt impresionante. Scriindu-i guvernatorului, Witbooi afirma: "Nu l-am întâlnit niciodată pe Kaiser şi de aceea nu l-am putut jigni în nici un fel. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia diferite părţi ale Pământului... Voi muri, ca un om cinstit, pentru ce este al meu".

Istoria noastră, a românilor, a fost marcată, în secolul XX, de totalitarism, mai ales în versiunea sa comunistă. Însă totalitarismul nu s-a născut, adult, în 1941 sau în 1945. Unele dintre componentele sale s-au format în teritoriile coloniale. Ne înţelegem mai bine şi propria noastră istorie dacă investigăm şi rădăcinile coloniale ale extremismului politic.

Mă uit la discursul public şi mi se pare, uneori, că este vorba doar de o singură temă: "Uite ce am mai păţit în ultimele zile!". Sau în ultimele luni. Sau ani. Sau decenii. Din cărţile, altminteri interesante, ale unor Lucian Boia sau Neagu Djuvara, aflăm chiar ce am mai păţit, ca români, în ultimele secole...

Cred că este momentul să ne modificăm perspectiva. Nu suntem nici singuri şi nici unici pe lume. Ne-am dus crucea, în felul nostru, cum şi alţii şi-au dus-o, în felul lor. Să le respectăm suferinţa, măcar aducându-ne aminte de ea, şi astfel, poate şi alţii îşi vor aduce aminte de noi.