Gustul crizei

În 1929, cu două săptămâni înaintea prăbuşirii Bursei din New York, care a declanşat, oficial, Marea Criză, un întreprinzător american aducea pe piaţă o nouă băutură cu un nume ciudat: Bib-Label Lithiated Lemon-Lime Soda. Era o creaţie bizară, care conţinea săruri de litiu. Momentul era excelent ales, pentru că noua băutură pretindea că vindecă depresia (psihologică).

Astăzi, mulţi dintre noi nu realizează cât de multe lucruri din jurul nostru - obiecte, instituţii şi idei - sunt influenţate de crizele economice din deceniile trecute. Oamenii, în acele timpuri, nu aşteptau ajutoare în stilul "pică pară mălăiaţă". Încercau să facă ceva concret.

Chiar şi gustul produselor pe care le consumăm s-a schimbat. Un exemplu este chiar băutura americanului. O cunoaşteţi cu toţii acum sub numele său comercial: 7-Up.

Uneori mă întreb dacă nu cumva istoria mărcilor şi obiectelor cotidiene trebuie predată în şcoli, ca un capitol distinct al disciplinei Istorie. Sunt extraordinar de multe informaţii interesante şi relevante pe care le poţi descrifra la o simplă privire aruncată asupra unui ambalaj.

Iată sticla de 7-Up. Culoarea verde este o referinţă la culoarea spectrală a sărurilor de litiu. Cifra 7 este masa atomică a litiului. Iar termenul "up" trimite la presupusul efect euforizant, antidepresiv al băuturii. Nu, nu trebuie să vă faceţi probleme. Formula a fost modificată în 1951, când s-a renunţat la sărurile de litiu. Acum pe rafturi găsiţi o simplă băutură răcoritoare.

Primul pas pe care trebuie să îl facem, cred, este să ne exersăm atenţia. Lucrurile nu pică din cer. Au o origine şi un sens.

Dulciurile, în orice caz, au o poveste. Ciocolata Snickers a fost pusă pe piaţă în 1932. Numele provine de la calul favorit al lui Frank Mars, magnatul care a întemeiat compania ce îi poartă numele.

Nu sunt sigur care este mecanismul, dar mi se pare că în vremuri de restrişte oamenii mai au obiceiul să se refugieze în consumul, uşor nevrotic, de dulciuri şi de snack-uri. Nu am la îndemână o statistică să vedem cum a evoluat consumul de zahăr, ciocolată, sirop sau halva, însă intuitiv cred că se poate spune că ceva s-a întâmplat. Cartofii prăjiţi pe care îi consumăm astăzi la pungă datează tot din acea perioadă. În 1932 au apărut chips-urile Lay's, inventate de un domn numit Herman Lay, din Ohio.

La fel şi cu substanţele excitante. În 1931 a ajuns în magazine, în Germania, Afri-Cola, o variantă locală a băuturilor carbonatate americane, care însă conţinea o mare cantitate de cofeină. Licoarea a fost populară. Nu ştiu dacă a ajuns şi la noi. Suspectez că ceva influenţă a fost, cel puţin după război. În RDG a existat ceva numit Quick-Cola, un nume suspicios de asemănător cu drăcia pe care comuniştii români o vindeau pe post de "răcoritoare" în anii '80.

Alcoolul este un ingredient comun al crizei. Din 1935 avem bitter-ul Jägermeister. A apărut în Germania nazistă şi la începuturi era supranumit şi Göring-Schnaps (Hermann Göring având şi funcţia de Reichsjägermeister). Am locuit un timp în Wolfenbüttel, la două străzi de distileria firmei (din motive care nu au absolut nici o legătură cu licoarea fabricată în spatele zidurilor portocalii).

Afacerile cu alcool sunt, de altfel, printre puţinele ce mai funcţionează în timpuri de restrişte. Pierre Taittinger a fost fondatorul celebrei mărci de şampanie (1932). În timpul Ocupaţiei, el a fost preşedintele consiliului municipal al capitalei Franţei. De la colaboraţionist a trecut la Rezistenţă. Se pare că el a fost cel care, alături de consulul suedez Raoul Nordling, l-a convins pe generalul Choltitz să nu execute ordinul dement al lui Hitler de a distruge Parisul.

Pe o notă amuzantă, se spune că în vremuri de criză bărbaţii preferă femeile cu bustul mai proeminent, probabil datorită unor nevoi psihologice de protecţie. Invers, în vremurile în care economia merge mai bine este la modă idealul femeii mai suple. Oricare ar fi adevărul, din anii '30 datează celebrul Wonderbra, sutienul-minune.

În materie de gusturi alimentare cred că această nevoie, de confort psihologic, se traduce prin recursul la alimente-remediu. De pildă, bomboanele mentolate Halls, care aliniază suferinţele gâtului din 1930. Americanilor, pentru că în România au apărut, dacă nu mă înşel, abia după 1989. Noi am avut Mentosanul.

Eu am apucat criza anilor '80, când s-au introdus cartelele pentru zahăr şi ulei. Gradual, produsele au început să aibă un gust dubios. Cea mai alarmantă era o senzaţie de cretă prezentă în produse care înainte erau perfect comestibile. Nu am idee de unde venea şi nici nu cred că doresc să ştiu.

Am fost în Grecia, prima şi ultima dată, la finele lui 2006. M-a frapat mulţimea de tineri care stăteau până târziu în noapte, în Atena, în jurul chioşcurilor cu fast-food. Pe atunci nu ştiam, însă grecii au o tărie mai specială. A apărut prin 1949 şi se numeşte Tipota. În traducere: "nimic". Ideea este că atunci când consumatorul spune "Nimic!", să primească, totuşi, ceva...