Gusturi dobândite

Mi-am imaginat că este un fel de mâncare "bio" ca oricare alta. Acasă am desfăcut micul recipient şi am gustat. Era un fel de extract de drojdie, astfel încât nu mă aşteptam la o senzaţie delicată. Însă nimic nu mă pregătise pentru gustul înfiorător pe care l-am descoperit. Ceva sărat-sălciu, de nedescris.

Păţania mea nu trebuie să vă des-curajeze să încercaţi. S-ar putea să vă placă. Substanţa cu pricina se numeşte Marmite şi a fost inventată acum o sută de ani ca înlocuitor al cărnii de vită pentru uzul vegetarienilor. Pentru mine, ca şi pentru mulţi alţii, are un gust detestabil. Însă pentru o minoritate, gustul este excelent. Am găsit pe Facebook chiar un club al adoratorilor de Marmite cu peste 12.000 de membri. Am fost surprins să aud că există şi la noi iubitori de Marmite. Soţia mea cunoaşte o persoană care mănâncă aşa ceva pe pâine.

Gustul, este clar, nu e pentru oricine. Se întâmplă la fel şi cu alte specialităţi. În Statele Unite am mâncat îngheţată de wasabi. E o plantă japoneză cu un gust puternic, asemănănător hreanului. Rezultatul era interesant, dar nu mă grăbesc să repet experienţa.

Există însă şi suflete brave care savurează asemenea plăceri. Spunem că posedă un "gust dobândit". S-au obişnuit cu senzaţii care ne intimidează pe noi, ceilalţi.

Cred că fiecare, la rigoare, avem câteva gusturi excentrice. Îmi e greu să îmi imaginez rafinamentul culinar fără asemenea "tuşe" de stil. În performanţa supremă a fiecărei bucătării intră şi câteva oferte greu de digerat pentru neiniţiaţi. Cârnaţi de măgar în Italia, brânză mucegăită în Franţa (nu mă refer la varietăţile din supermarket, ci la ceva mult mai redutabil) sau ceaiul afumat din Taiwan (încercaţi-l amestecat cu lapte, după moda englezească).

Ceva asemănător se petrece şi cu regimurile politice. Noi suntem obişnuiţi cu democraţia cu meniu fix. Însă, dacă examinăm gusturile lumii democratice, vedem că acestea sunt dintre cele mai diverse. Unele sunt greu de asimilat pe fondul sensibilităţilor noastre.

Domeniul sistemelor electorale oferă cu deosebire asemenea exemple. Numeroase ţări folosesc formule proprii. În Chile există un sistem "binomial" lăsat de pe vremea lui Pinochet, al cărui scop este să producă două tabere parlamentare echilibrate. Uruguay are un sistem rar, Ley de Lemas, al "votului dublu simultan". Japonia a avut până de curând SNTV, "votul unic netransferabil". Australia foloseşte IRV, o formulă preferenţială.

În Europa avem aceeaşi situaţie. Majoritatea mandatelor din Senatul spaniol sunt atribuite prin "vot limitat". Senatul francez e ales indirect, de "marii electori". Senatul polonez e ales prin "vot-în-bloc". Landul Baden-Württemberg foloseşte de peste jumătate de secol un sistem special, în care ia mandat câştigătorul colegiului, eventual şi unul până la trei pierzători, în compensaţie până la scorul general al partidului. Ungaria are un sistem pe care nici nu încerc să îl descriu, din lipsă de spaţiu tipografic.

Şi instituţiile fundamentale ale statului au, uneori, o geometrie surprinzătoare. Colegiul electoral care alege Preşedintele american e recunoscut ca o formulă aparte şi arhaică. Israelul a experimentat, în anii "90, cu alegerea directă a Primului-Minis-tru. Camera Lorzilor a Regatului Unit nu seamănă cu nici o altă Cameră superioară. Scoţia are un sistem legal unic.

Exemple sunt numeroase, dar morala e una singură. Noi dorim aici o democraţie la standarde "occidentale". Foarte bine. Acum două decenii ne-a fost impusă, de către regimul autoritar al socialiştilor, o "democraţie originală" care ne-a costat ani de întârziere. Plus instabilitate şi corupţie.

Acum detectez însă o exagerare în sens invers. Predomină un apetit pentru banal, pentru soluţii facile, insipide. Echivalentul politic al junk-food-ului. "Meniul nr. 2", standard, cu ketchup, pe o tavă de plastic.

Problema pe care o ridic este aceea a unei democraţii fără ingredientul imaginaţiei. Fără nimic specific. Fără un gust dobândit. Doar cu îndulcitori de sinteză.

Vorbim adesea despre "democratizare". De regulă aceasta presupune preluarea şi consolidarea unor elemente precum dreptul la vot sau un sistem de partide aflate în competiţie. Aceleaşi ingrediente, în mai multe prezentări.

Dar dacă ne uităm mai bine în istoria democraţiilor moderne, vedem că adesea s-a petrecut un proces pe care, din lipsa unui concept la îndemână, am să îl numesc "democratizare excentrică". Unele instituţii sau practici au evoluat, în multe state, cu o chimie proprie şi cu ingrediente deosebite. Unele dintre aceste formule sunt greu de potrivit într-un model general al democraţiei. Când ştiinţa politicii comparate ni le pune în faţă, prima noastră reacţie este una de surpriză, dacă nu cumva chiar de stupoare.

Pentru a judeca, aşadar, trebuie să ne rafinăm gusturile. Să încercăm sau măcar să urmărim ce încearcă alţii, în democraţiile lor mai sofisticate. Altfel, vom rămâne la nivelul "împinge-tava". Unde unii, e adevărat, mănâncă pe săturate.