Guvernare fără ziare

Acum câţiva ani, am ţinut o conferinţă al cărei titlu anunţat era acelaşi cu al editorialului de astăzi. Am bănuit ce va urma. Locurile din spate erau pline cu simbriaşi care sperau să pescuiască ceva afirmaţii de breaking news ale subsemnatului. Titlul era "promiţător"...

Conferinţa a început, iar cetăţenii aşezaţi pe locurile din spate se uitau nedumeriţi pe ecran, unde erau proiectate facsmile ale unor scrieri vechi. După zece minute, stupoarea era completă. Apoi s-au ridicat, pe rând, şi au ieşit, foarte dezamăgiţi. După un sfert de oră nu mai rămăsese niciunul dintre aceştia.

Conferinţa era, de fapt, despre practica de licenţiere a publicaţiilor în secolele XVII-XVIII...

Iată unde duce impulsul unora de a judeca superficial, doar pe baza unui titlu citit, şi acesta, în diagonală. Pentru cineva cu o cultură politică notabilă, expresia "Guvernare fără ziare" (government without newspapers) evocă nu actualitatea politică, cel puţin nu direct, ci un episod al istoriei veacului al XVIII-lea.

Mai precis, expresia, celebră, provine dintr-o scrisoare pe care Jefferson a trimis-o la 16 Ianuarie 1787 din Paris, unde era ambasador ("ministru plenipotenţiar", în limbajul vremii ! ambasadori propriu-zişi îşi trimiteau doar Marile Puteri), către Edward Carrington, un delegat din Congresul Continental. Fraza completă arată astfel:

"Baza guvernării noastre fiind opinia poporului, ţelul principal este ca aceasta să fie pe calea cea dreaptă, iar dacă ar fi să decid să avem o guvernare fără ziare ori ziare fără guvernare, nu aş ezita nici un moment să aleg cea de-a doua variantă".

Frumos spus. Este un pasaj invocat frecvent în discuţiile despre libertatea presei. Problema este însă simplă. Citatul este scos din context.

Jefferson şi-a schimbat, destul de repede, opinia despre presa americană. Iată ce spunea el două decenii mai târziu: "Nimic nu poate fi crezut dintre lucrurile care apar într-un ziar... cel care nu se uită în ziare este mai bine informat decât cel care le citeşte".

Încă de la jumătatea primului său mandat de Preşedinte (1801-1805), Jefferson a ajuns la concluzia că lucrurile se degradaseră nepermis de mult. Motiv pentru care îi scrie guvernatorului statului Pennsylvania pentru a-i sugera să îşi folosească puterea legală: "Nişte procese pornite împotriva câtorva calomniatori de profesie mai cunoscuţi ar avea un efect binefăcător pentru integritatea presei".

Prin urmare, cum stăm? Care este poziţia reală a lui Jefferson în privinţa libertăţii presei?

Întrebările sunt cu atât mai importante cu cât realizăm că din controversele sfârşitului de secol XVIII s-a născut şi celebrul Amendament I al Constituţiei americane, cel care stabileşte, între altele: "Congresul nu va face nici o lege care (...) să limiteze (...) libertatea presei".

Cu aceasta, am revenit exact la tema şi conţinutul conferinţei. Reiau câteva argumente de atunci.

În secolele XVII-XVIII, expresia "libertatea tiparului" însemna ceva diferit în raport cu ceea ce se înţelege acum. Motivul era clar: existenţa unui sistem de licenţiere prealabilă a tipăriturilor, codificat în acte precum Licesing Order din 1643.

Cei care au răsfoit cărţi vechi (sau ediţii recente şi complete ale unor scrieri din acea perioadă) ştiu că, invariabil, există la începutul volumelor un pasaj în care este menţionată o autorizare din partea unei instituţii. În Franţa, facultatea de teologie de la Sorbona acorda uneori acceptul pentru publicare. Alteori descoperim un pasaj de mulţumire către un monarh sau aristocrat, care indică acordul, măcar tacit, al puternicului personaj.

Acelaşi rol îl aveau monopolurile acordate diferitelor bresle de monarhi sau de oraşele libere. Nu oricine putea tipări cărţi şi nu oricine le putea vinde. Evident, aceste monopoluri veneau "la pachet" cu o serie de restricţii cu privire la natura publicaţiilor.

Cenzura se exercita, aşadar, mai ales înaintea publicării. Acesta este sistemul pe care liberalii epocii Luminilor şi-au propus să îl schimbe. Amendamentul I se referă, de fapt, doar la cenzura de dinaintea tipăririi. La sistemul complicat, formalizat, de licenţiere a tipăriturilor.

Dar asta nu înseamnă că autorii Iluminismului doreau o presă capabilă să calce în picioare orice sau să ultragieze pe oricine. Dimpotrivă, ei moderau această libertate de a tipări cu un accent pus pe responsabilitatea autorilor. Aceştia puteau fi, în continuare, traşi la răspundere dacă scrierile lor erau calomnioase.

De remarcat şi că interdicţia de a face o lege care să restrângă libertatea presei este predicată, în Amendamentul I, doar în raport cu Congresul federal, nicidecum cu adunările legislative ale statelor, care îşi păstrează intact dreptul de a legisla împotriva abuzurilor de presă. După cum scrie tot Jefferson, într-o scrisoare din 13 Octombrie 1785: "O guvernare despotică întreţine un fel de armată permanentă de reporteri care, fără nici un fel de respect pentru adevăr... inventează şi tipăresc tot ce este pe placul miniştrilor".