Homo predator

Politica se insinuează - uneori discret, de cele mai multe ori brutal - în viaţa românilor. Mai nou, profitând de starea de campanie permanentă, sub diferitele sale ipostaze, un personaj cu origine îndoielnică se prezintă publicului românesc ca eroul salvator: Homo predator - omul de pradă, această creatură al tranziţiei - devine nu doar obiectul unui cult bizar, pe care mass media îl propagă cu impetuozitate, ci şi noua imagine a politicianului. Prezentat ca centrul lumii noastre, cel fără de care altfel totul s-ar fi surpat, îmbogăţitul tranziţie ne zâmbeşte sardonic. Urmaş autohton al legendarilor prădători Rockefeller sau Morgan, capitalistul prădalnic al epocii noastre este o copie adaptată unui context întârziat. Dar dacă în mitologia americană vestul sălbatic nu era decât parafraza capitalismului sălbatec, în mitologia românească capitalismul de pradă nu a produs un antidot, fie şi doar în planul basmului contemporan, ci doar generalizarea manelei. Formă culturală de adaptare la o lume în schimbare, maneaua, devenită deja piatra de temelie a tranziţiei româneşti, exprimă sentimentul ambiguu, de frică dublată de admiraţie, al unei societăţi fără repere.

După ce au profitat de naivitatea "fraierilor", a celor care credeau că morala sau legea sunt repere esenţiale, clasa prădătorilor, "şmecherii", aflaţi pe culmile reuşitei asaltează acum guvernarea. Convinşi de modelul economic şi social care le-a permis ascensiunea atât de natural, cât şi sub protecţie divină, noii îmbogăţiţi au aspiraţii înalte: vor să determine politica României, şi, de ce nu, a Europei. Căci dacă unii au profitat de carierele lor politice pentru a se îmbogăţi, cele mai sfidătoare averi au apărut totuşi doar sub protecţia politicii şi nu din politică. Tocmai partea ascunsă a icebergului economic şi social dâmboviţean - cea pe care economiştii "cuminţi" o descriu într-un limbaj specializat din care rezultă că inexorabila lege a "cererii şi a ofertei" ar fi acţionat şi aici - e cea care a determinat caracterul preponderent speculativ, în esenţă neproductiv, al modelului economic românesc. Dar care a fost, în ultimă instanţă, motivaţia care a dus la această stare de lucruri? De ce o astfel de evoluţie, şi nu o alta?

Zăbovind asupra acestor idei mi-am amintit de Thorstein Bunde Veblen, economist neconformist american de la începutul secolului trecut care a devenit celebru datorită "Teoriei clasei neproductive". Consumatorismul ostentativ, atitudinea provocatoare, afişarea lipsită de orice pudoare a reuşitei economice nu sunt fenomene specific româneşti. Dar parcă nicăieri în altă parte homo predator nu l-a marginalizat atât pe homo faber, parcă nicăieri în altă parte instinctul prădător al capitalismului de tranziţie nu a afectat atât instinctul de producător.

Ultimele avataruri ale tranziţiei economice româneşti ilustrează perfect efectul Veblen: cu cât preţul unui produs creşte cu atât consumaţia sa creşte la rândul său. Acest paradox atât de românesc pune în discuţie unul din miturile economiei clasice sau neoclasice, cel al raţionalităţii agenţilor pe piaţă. Creşterea iraţională a preţului locuinţelor sau preţurile astronomice ale autoturismelor de lux nu descurajează consumatorul român.

Homo predator în varianta românească postdecembristă a ajuns la maturitate. El nu se poate transforma, şi atunci urmăreşte să se permanentizeze. Politica a devenit mai mult decât un hobby; a devenit principalul său obiectiv. Dacă nu se implică întotdeauna activ în politică, nu mai vrea să fie un simplu client. Doar astfel va putea influenţa pe termen lung procesele economice şi sociale după chipul şi asemănarea sa. Iar mediul social şi cultural postcomunist e mult mai propice dezvoltării acestui specimen decât cel european, în variantă occidentală, căci absenţa aristocraţiei autentice şi trădarea elitelor a lăsat un spaţiu vid, tocmai bun de asimilat.