English
Mitul "dezbaterii televizate". Un fel de alfa şi omega al alegerilor prezidenţiale în Statele Unite. De cînd, în prima astfel de dezbatere televizată, candidatul aproape fără şansă, J.F.Kennedy, a dat mai bine pe sticlă, comparativ cu contracandidatul său, fostul vice-preşedintele R. Nixon, iar apoi a cîştigat la mustaţă cheia pentru Casa Albă, America s-a îndrăgostit iremediabil de ideea că această punere în scenă, singură, poate face şi desface soarta alegerilor prezidenţiale. Desigur, mitul a fost cultivat cu osîrdie în primul rînd de televiziuni care s-au văzut cu audienţe de cîteva zeci de milioane de telespectatori pe un tronson de cîteva zeci de minute. Adevărată mană cerească! Plus faima de "king makers" în politica americană, ceea ce se traduce în alte venituri de milioane. Un spectacol care a făcut şi a desfăcut cariere în televiziune, de la producători, la realizatori de interviuri şi de la comentatori politici, la regizori, scenarişti, ingineri de sunet şi lumini. De atunci, inevitabil, specialiştii în strategii electorale ai marilor partide a trebuit să introducă în meniul obligatoriu al candidaţilor la preşedinţie acest "fel de mîncare", să găsească soluţii de pregătire pentru eveniment, astfel încît candidatul lor să îşi menţină şansele de cîştig, dacă nu chiar să le sporească.
Prima dezbatere televizată din acest an electoral, cea dintre Biden şi Trump, a părut să cimenteze definitiv rolul decisiv al evenimentului. Impactul dezbaterii Biden-Trump a fost atît de marcant încît, urmare a performanţei sale submediocre, Biden a fost forţat să iasă din cursă, să cedeze tichetul de candidat vicepreşedintei sale, Kamala Harris. Toată lumea a aşteptat, deci, întîlnirea dintre nou desemnata candidată a democraţilor şi hîşitul în rele fost Preşedinte Trump. Ea a avut loc ieri seară, iar rezultatul cel mai semnificativ este acela că a îngropat faima celebrelor dezbateri televizate. Poate pentru totdeauna. De ce şi cum aşa? Iaca!
Atunci cînd au fost inventate aceste dezbateri, scenariul era identic cu cel din "Jocurile Foamei". Cu doar doi combatanţi. Bine pregătiţi în prealabil, li se dădea drumul să evolueze într-un mediu necunoscut pentru ei, amenajat şi controlat din afară, presărat cu capcane şi oportunităţi sub formă de întrebări şi comentarii. Trebuia ca ei să reacţioneze şi, în ultimă instanţă, să îşi învingă adversarul. Fiecare combatant avea "misiunea" să se dovedească mai bun, mai priceput, mai sigur, mai pregătit, mai eficient, mai spontan, mai atrăgător etc. decît contracandidatul său. Principalul beneficiar al spectacolului era publicul alegător. El trebuia să vadă cu ochii lui şi să se convingă "live" cine este luptătorul cel mai bun dintre cei doi. Între timp, însă, multe lucruri s-au schimbat, atît în politică, cît şi în arta spectacolului din America. Acum, spectacolul "dezbaterii candidaţilor" este organizat în primul rînd pentru cei care se află pe scenă. Pentru candidaţi. Lor li se pune la dispoziţie terenul şi prilejul ca, în văzul lumii, să dea oponentului lovitura de graţie, înainte ca lumea să meargă şi să pună votul în urnă. Că doar nu o să voteze cineva pentru un învins! Poate doar un "looser", doar că în America nimeni nu vrea să fie "a looser".
Telespectatorul, alegătorul, vine abia pe locul al doilea, la mare depărtare de profilul, interesele şi performanţa candidaţilor. Ca dovadă, indiferent ce a văzut sau ce nu a văzut telespectatorul, interpretările sale sunt copleşite imediat de o avalanşă de "interpretări ale experţilor" livrate non stop şi în cascadă de posturile de televiziune, imediat ce s-a încheiat dezbaterea candidaţilor. Desigur, interpretările sunt "arvunite" dinainte de "boierii" echipelor de campanie şi de donatorii principali ai partidelor. Aşa află telespectatorii ce au văzut, mai bine zis ce trebuie să fie convinşi că au văzut! Alegătorul-telespectator este doar "turma" care trebuie să mîne acolo unde o îndeamnă glasul, bîta şi cîinii ciobanului. Principala grijă a organizatorilor şi, desigur, a candidaţilor, a echipelor lor de specialişti electorali este aceea ca setingul dezbaterii să elimine orice surpriză, orice aspect care ar putea scăpa de sub control şi, prin urmare, ar putea aduce prejudicii candidatului. Consecinţa este aceea că, în locul unui teren de confruntare cu surprize şi necunoscute, dezbaterea candidaţilor este un fel de spectacol de balet fără figuri complicate şi piruete ameţitoare, desfăşurat într-o sală de operaţii complet sterilizată. Aici, cei doi chirurgi-balerini îşi demonstrează dibăcia disecînd cît mai artistic, în faţa publicului, un cadavru "frumos" şi perfect amenajat din punct de vedere "tehnic". Asta este ceea ce am văzut ieri seară pe ecranele televizoarelor. Poate acest spectacol să mute balanţa în favoarea unuia sau altuia dintre candidaţi? Cu siguranţă, nu! Aceasta a fost, de altfel, şi grija principală a organziatorilor, respectiv a celor doi actori de pe scenă. Nu a existat nici un fel de dezbatere! Cei doi au livrat camerelor de televiziune secvenţe şi secţiuni de mesaj electoral dinainte bine pregătite, mimînd destul de rar, de slab şi neconvingător, că ar spune ceva contracandidatului. În realitate, ei au spus, amîndoi, ceea ce aveau de spus, nucleului principal de alegători fideli ai partidului. Fiecare cu partidul lui, desigur! A fost vreunul mai convingător în rol, decît celălalt? Deloc! Amîndoi perfect în rol. Spectatorul s-a ales cu ceea ce venise de acasă. Cu ceea ce avea deja în traistă atunci cînd s-a aşezat în faţa televizorului. Despre democraţie şi interesul public nu mai vorbesc, că nu mai are de mult nici o noimă.
Moartea pasiunii, a dezbaterii electorale în formă agravantă şi continuată!
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
