Iluzia lui Erdogan

Ca mulţi politicieni orbiţi de prea multă putere Recep Tayyip Erdogan, primul ministru turc, se crede "erou salvator". Iluzie pe care o împărtăşesc majoritatea politicienilor care se instalează pentru o perioadă prea mare la putere. În condiţiile în care opoziţia politică este practic inexistentă, iar controlul guvernului asupra societăţii s-a extins permanent, în contradicţie cu democraţia indusă de folosirea în masă a noilor tehnologii, societatea civilă reacţionează. Iar Erdogan nu pare să fi înţeles că revoluţiile arabe, ca şi mişcarea indignaţilor, nu sunt simple accidente politice sau rezultatul conspiraţiilor, ci semnul unei noi atitudini în raport cu politica "tradiţională".

Erdogan nu pare să fi învăţat nici din propria sa experienţă politică. Reacţia sa autoritaristă împotriva celor ce-i contestă tendinţele dictatoriale nu este doar un refuz al realităţii, ci şi o formă de amnezie politică. Căci Erdogan cunoaşte din proprie experienţă brutalitatea poliţiei turce şi persecuţiile politice. După ce fusese arestat în studenţie, la mijlocul anilor "70 ai secolului trecut, când se pare că ar fi fost chiar şi torturat, a fost condamnat pentru atentat la laicitate (recitase o poezie religioasă în 1997), pe când era primar al Istanbulului, la zece luni de închisoare (din care a efectuat patru) şi i s-a interzis orice activitate politică. A devenit prim minis­tru al Turciei după 2003, ca urmare a victoriei categorice la alegerile din 2002 a partidului pe care-l crease în 2001, Partidul Dreptate şi Dezvoltare. În tot acest timp, România a schimbat cinci prim miniştrii şi doi preşedinţi, Franţa este la al treilea preşedinte, Anglia la al treilea prim ministru, Germania la al doilea cancelar şi exemplele ar putea continua. Această stabilitate pare să-i fi dat lui Erdogan convingerea predestinării sale. Când, vineri, 7 iunie, cu ocazia întâlnirii Turcia-UE de la Istanbul, comisarul european Stephan Füle a vorbit despre respectul standardelor democratice privind libertatea de expresie şi de manifes­taţie, precum şi despre dreptul egal al celor 50% dintre turci, care nu au votat Partidul Dreptate şi Dezvoltare, de a fi respectaţi, Erdogan a reacţionat cu aroganţă acuzând liderii europeni că l-au lăsat "în afara summit-urilor UE" dar "ei toţi au plecat pe când eu sunt încă aici".

După ce a distrus orice opoziţie politică, Erdogan, care pare să se considere personificarea statului, se răfuieşte acum şi cu opoziţia civică. Ca orice lider populist (căci combinaţie imposibilă între aşa-zisul islamism moderat şi democraţie nu este altceva decât un populism B la turque tolerat, din interes geostrategic sau din naivitate de europeni şi nord americani), Erdogan a pus repede "democraţia" între paranteze. Şi, cum Turcia nu fusese democratică nici înainte de Erdogan, majoritatea observatorilor s-au mulţumit să constate pur şi simplu rezultatul alegerilor. Ca şi când alegerile ar fi suficiente pentru a avea o democraţie! Ca şi când dictatura majorităţii ar putea fi vreodată democratică! Doar că societatea civilă, urbană prin excelenţă, a reacţionat. Un fapt divers, intenţia de a construi în parcul Gezi un mall, a fost detonatorul protestelor. Ca şi la Bucureşti în ianuarie 2012 sau la Sofia în primăvara acestui an - ca să nu vorbim de indignaţii din Madrid sau Tel Aviv, ori de protestatarii din Tunis, Cairo sau Benghazi - revoltele nu pot fi anticipate, iar intervenţia forţelor de ordine nu face decât să amplifice protestul.

Convins de justeţea şi întemeierea orientării sale politice, Erdogan, devenit statul însăşi, susţine teoria conspiraţiei şi-i consideră "huligani" sau "terorişti" pe cei ce protestează. Ironie a istoriei? Cel ce denunţa cu doi ani în urmă dictatorii arabi din Tunisia, Egipt, Libia sau Siria, acum, când este contestat, denunţă o "conspiraţie". Ca oriunde în altă parte, şi în Turcia iluzia că destructurarea partidelor de opoziţie este suficientă pentru a instala o guvernare post-democratică cu legitimitate formală - pe care au avut-o şi pe la noi unii politicieni în ultimii zece ani - nu rezistă în faţa realităţii pluralismului cultural şi societal în plină dezvoltare.