IMM-urile şi deficitul de credite

Plecând de la declaraţia domnului Radu Gheţea, preşedintele CEC Bank, că doar 21% dintre întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-urile) din România apelează la credite bancare, restul firmelor apelând la resurse proprii sau alte tipuri de resurse, vreau să discut în acest articol despre şansele IMM din România de a supravieţui decent, dacă nu să constituie şi motorul economiei, ca în ţările dezvoltate.

După cum ştim cu toţii, antreprenorii preferă să acţioneze decât să caute timp îndelungat cele mai bune soluţii, aşadar ei nu pot aştepta decizia băncilor de a-i finanţa sau nu. Aici intervine rolul băncilor şi al fondurilor de garantare şi de contragarantare, pentru a încuraja micii întreprinzători să apeleze la credite bancare, în locul altor soluţii de a-şi finanţa investiţiile şi activitatea curentă. Pentru a beneficia de aceste credite, este necesar ca antreprenorii să înţeleagă că bilanţul contabil trebuie să conţină date relevante şi reale despre activitatea companiei, deşi de multe ori ei preferă să prezinte băncii un bilanţ gol, în mare parte din cauza fiscalizării excesive din România. Astfel, se conturează un cerc vicios, în care băncile acuză IMM că nu sunt \"bancabile\", adică nu au date financiare solide, o situaţie juridică şi poziţie pe piaţă stabile, în timp ce administratorii micilor companii se plâng de lipsa deschiderii băncilor comerciale faţă de nevoile lor.

În plus, prevederile acordurilor de la Basel (fie în forma existentă, Basel II, fie în cea viitoare, numită Basel III) asimilează creditele pentru IMM în general în cadrul finanţărilor de tip retail. Astfel, produsele de creditare sunt standardizate, spre deosebire de creditele acordate companiilor mari. Din acest motiv, antreprenorul nu poate \"adapta\" modalitatea de finanţare la nevoile lui reale, iar condiţiile de accesare a creditului sunt fixe (do-bânzi, comisioane, garanţii accep-tate, clauze contractuale). Această abordare crează o nemulţumire suplimentară pentru antreprenor, dar şi frustrare pentru angajaţii băncilor, care nu pot răspunde în mod adecvat cerinţelor clienţilor de tip IMM.

Ţinând cont de neajunsurile enunţate mai sus şi de faptul că recesiunea economică a afectat puternic situaţia fluxurilor de numerar al companiilor mici şi relaţiile lor comerciale cu partenerii (încasări mai lente ale creanţelor, taxare suplimentară, scăderea cifrei de afaceri), dar şi din cauza lipsei unei educaţii financiare la nivelul micilor întreprinzători, fenomenul creditelor neperformante a luat amploare în ultima perioadă. La IMM-uri, procentul creditelor neperformante este în prezent de 20% din soldul creditelor pe acest segment, faţă de numai 4% la nivelul marilor corporaţii, dar unele instituţii de credit au şi un procent al creditelor neperformante pe segmentul IMM de 35-40% din portofoliu. Reticenţa băncilor de a mai finanţa IMM în această perioadă este deci explicabilă; pe de altă parte, neglijarea unei pieţe potenţiale de peste 600.000 de mici companii nu este o opţiune pe termen lung pentru ele. Creşterea economică a României nu poate fi concepută decât pe baza unei performanţe bune a sectorului companiilor mici şi mijlocii, iar această performanţă are nevoie şi de modalităţi adecvate de finanţare a activităţii IMM.

Până atunci însă, ne vom învârti în continuare în acelaşi cerc vicios. Cine rupe primul acest cerc: statul, printr-o politică fiscală simplă, predictibilă şi transparentă, băncile prin decizia de a finanţa sectorul IMM în pofida riscurilor mari de neplată, sau chiar antreprenorii, care îşi vor recunoaşte veniturile şi rezultatele financiare şi vor accepta o colaborare cu sistemul bancar, de multe ori greu de digerat?