Impozitarea proprietăţilor din străinătate ale rezidenţilor din Italia - ultima găselniţă?

În condiţiile în care Italia şi Spania sunt puternic afectate de criză - din motive diferite, având structuri diferite ale economiilor lor dar un mare punct comun şi anume românii care lucrea-ză în aceste ţări - se pune tot mai puternic problema disciplinei fiscale, aşa cum este cazul şi cu Grecia şi tot mai multe ţări lovite de criza financiară.

Toate ţările "latine" sau din banda sudică a UE sunt afectate de o colectare a veniturilor fiscale foarte scăzută. Evaziunea fiscală a trecut de mult de stadiul de "sport naţional" aşa cum alintă americanii tendinţa lor de a limita sumele plătite sub formă de taxe către stat, ajungând în multe ţări europene să dea senzaţia unor comportamente cvasi-mafiote.

Munca la negru, spre exemplu, este extrem de extinsă în ţările dezvoltate şi care se consideră apărătoare ale eticii în afaceri. Atât în Italia şi Spania, cât şi în Franţa, Marea Britanie ori Grecia imigranţii care muncesc fără carte de muncă au fost la început toleraţi, apoi admişi cu maximă largheţe de autorităţi. În perioada lungă de creştere economică, existenţa imigranţilor avea efectul de a micşora presiunea pe cererea imensă de forţă de muncă şi implicit menţinerea salariilor la niveluri rezonabile - implicit păstrarea inflaţiei în "banda" de siguranţă. Şi peste ocean lucrurile stau cam la fel, doar că în locul muncitorilor din fostele ţări din Europa de Est (prezenţi în ţările zonei euro) avem mexicani şi imigranţi din China, India ori Pakistan, prezenţi mai puţin în Europa (cu excepţia importantă reprezentată de Marea Britanie, ai cărei imigranţi veniţi din fostele colonii britanice sunt o imagine obişnuită în marile oraşe ale Angliei). În ultima perioadă, autorităţile încearcă să limiteze prin diverse modalităţi venirea a noi valuri de imigranţi, în condiţiile în care şomajul a atins cote alarmante: în Spania de peste 23%, în Italia peste 10% chiar şi în Germania 6,8% (deşi acest nivel a fost prezentat ca o performanţă, cel mai scăzut din ultimii 20 de ani).

Neplata taxelor de către cetăţeni este atât de extinsă încât autorităţile au început să facă razii şi să ceară celor mai bogaţi dintre locuitori plata sumelor datorate. Vorbim evident în primul rând despre posesorii de maşini de lux, proprietăţi imobiliare extinse, acţionari la diverse companii (care evident raportează pierderi dar oferă acţionarilor lor surse financiare suficiente pentru a etala un stil de viaţă opulent...). Complicitatea dintre stat şi cei care au beneficiat de acest "tratament special" obişnuit în toate economiile este clară: cu sistemele informatice de astăzi este greu de argumentat faptul că nu se poate controla averea (şi implicit sursa ei) unei persoane - doar dacă nu ai interesul să o faci nu reuşeşti. Presiunea publică şi starea tot mai precară a bugetelor ţărilor importante au dus însă la o schimbare de comportament.

În această ordine de idei, guvernul italian impune o taxă tuturor locuitorilor din peninsulă (indiferent de naţionalitate) asupra proprietăţilor lor imobiliare, indiferent dacă sunt localizate în Italia sau în afara ţării. Aşadar, un "căpşunar" român care deţine o casă în ţară va trebui să plătească o taxă în Italia! Este corect? Nu ştiu, ceea ce ştiu este motivul pentru care taxa va fi (sper) impusă chiar în această formă: ea este adresată în primul rând italienilor care şi-au cumpărat proprietăţi în străinătate şi evazionează statul italian prin diverse moduri. Dacă taxa s-ar fi aplicat doar cetăţenilor italieni, multe astfel de proprietăţi ar fi "trecut" rapid în proprietatea (de faţadă, evident) a unor imigranţi aleşi special. Mai mult, pare o judecată firească: atât timp cât obţii venituri într-o anumită ţară (indiferent de naţionalitatea sau cetăţenia ta) şi foloseşti banii pentru a-ţi cumpăra proprietăţi oriunde în lume, ar trebui să plăteşti o taxă... Astfel se elimină sau măcar se reduce în oarecare măsură evaziunea directă prin munca la negru (pe care se pare că autorităţile o pot controla mai greu sau nu încă intersul suficient să o scoată la suprafaţă datorită impactului potenţial negativ asupra creşterii economice). O modalitate aparent simplă de reducere a incredibilului procentaj de 17% din PIB cât reprezintă în Italia economia gri.

Este un model care ar putea fi urmat cu succes şi în România (unde estimez că peste 20% din PIB sunt venituri necontabilizate). Făcând un calcul simplu vedem că prin reducerea economiei gri către 10% (cât este o valoare acceptată în ţările cu cei mai "corecţi" cetăţeni) am obţine o creştere economică puternică şi implicit venituri bugetare suplimentare care să acopere deficitele pentru următorii ani. Probabil că "valul" disciplinării forţate va veni peste tot mai multe ţări ale lumii, iar România nu va rămâne la coadă.