Împreună, spre nicăieri

Cum aţi reacţiona dacă cineva ar veni la dumneavoastră şi v-ar spune că este un mare şef indian, stăpân peste o întreagă ţară de la Tropice, de care nici nu aţi auzit până în acel moment? Mai mult, v-ar asigura că acolo este un adevărat paradis, în care aţi face bine să vă mutaţi. L-aţi trimite la plimbare, bănuiesc.

Ei bine, aţi fi surprinşi să aflaţi câţi naivi există pe lume. În 1820, un aventurier scoţian, pe numele său Gregor MacGregor, chiar asta a făcut. A pretins că este "cacic" al "principatului Poyais", situat, spunea el, undeva în America Centrală. O ţară bogată, cu localnici prietenoşi şi cu o guvernare democratică. În scurtă vreme, MacGregor a reuşit să atragă un mare număr de naivi dispuşi să îi finanţeze elucubraţiile. Unii chiar s-au suit pe corabie, pentru a deveni colonişti în noul principat.

Escrocheria lui MacGregor ne oferă ocazia să înţelegem câteva lucuri. Primul este că prostia afectează nu doar indivizi, ci şi grupuri întregi. Nătângii sunt, şi ei, fiinţe sociale. În total, 270 de oameni au plecat duşi de nas de promisiunile scoţianului. S-au mai întors în viaţă, în Marea Britanie, doar 50.

Al doilea lucru interesant de reţinut este faptul că politica atrage un număr mare de mitomani şi de escroci. Desigur, escrocherii există în orice domeniu. Însă unele îndeletniciri sunt cu deosebire expuse. Medicina, spre exemplu, pentru că are de-a face adesea cu oameni vulnerabili. Politica este unul dintre aceste domenii spre care se înghesuie numeroşi indivizi fără scrupule. Cazul lui MacGregor este ilustrativ. El nu vindea pur şi simplu "piei de cloşcă". El adusese ştiri despre un stat nou, bine-organizat. La un moment dat, s-a proclamat Preşedinte al republicii Poyais şi a scris o Constituţie. Certificatele pe care le vindea doritorilor de îmbogăţire rapidă erau, aşadar, parte a unui proiect politic, în fond.

Al treilea lucru de reţinut: escrocii sunt insistenţi. Ei ştiu că - vorba aceea - "Un şut în dos este un pas înainte!". Nu scapi de ei cu una, cu două... După catastrofa din Honduras, MacGregor a fugit în Franţa. Acolo a luat-o de la capăt. Cu încă şi mai multă neruşinare. După ce i s-a înfundat în Franţa, a plecat înapoi în Anglia, unde opinia publică începuse să îl uite. Şi a luat-o iarăşi de la capăt, cu aceeaşi escrocherie, fără măcar să se obosească să schimbe numele "principatului" sau "republicii". Unii nu pot, pur şi simplu, să se oprească din minţit, este o adevărată compulsie...

Al patrulea: uneori omul este dus de nas cu propria sa mână. Raţional ar fi fost ca cei păcăliţi să realizeze cu cine aveau de-a face. Cu toate acestea, unii dintre cei traşi pe sfoară de MacGregor l-au sprijinit. Au pretins că totul s-a întâmplat din vina unor trepăduşi, chiar şi după ce unii dintre prietenii sau rudele lor şi-au lăsat oasele prin junglă. De ce? Pentru că unii sunt prea orbi pentru a vedea întreaga schemă în care au fost atraşi. Şi pentru că a ne recunoaşte greşeala este - nu-i aşa? - foarte greu. Ne răneşte acea sursă inepuizabilă de mulţumire: orgoliul-propriu.

Cinci: nesăbuinţa unora, individuală sau colectivă, are consecinţe. Iarăşi, cazul schemei lui MacGregor este edificator. Datorită lacomilor care au investit în acţiuni ale "principatului", cât şi datorită altor iniţiative, mai mult sau mai puţin fantastice, de a obţine profit din America Latină, situaţia unor bănci s-a înrăutăţit rapid. S-a ajuns, astfel, la "panica din 1825", o criză bancară de proporţii. Câteva bănci mari au ajuns în faliment, mulţi oameni au pierdut economiile lor de o viaţă, şi chiar Banca Angliei a fost în pericol.

Secretul lui MacGregor nu ţine, cred, de faptul că le-a propus oamenilor o cale de a se îmbogăţi. În fond, mulţi dintre semenii noştri fac asta fără să ajungă la excese. Mai degrabă este vorba de faptul că le-a propus o experienţă completă, care i-a mobilizat pe adepţii săi nu doar ca indivizi ci şi - credeau ei - drept comunitate. MacGregor le-a propus nu doar bani şi pământuri, ci chiar o altă societate. A reunit şi a manipulat poftele lor private laolaltă cu aspiraţiile lor colective. Egoismul cu spiritul comunitar. Cei care s-au luat după vorbele sale şi s-au urcat pe corabie credeau că la capătul călătoriei îi aşteaptă o ţară frumoasă şi bine-guvernată.

Suntem uneori martori la modul în care un individ se izolează de ceilalţi, stupefiindu-i cu prostiile şi poftele sale. Dar este important să fim conştienţi că uneori drumul către nicăieri trece printr-un pervers simţ al solidarităţii. Pervers pentru că este exploatat de oameni care sunt, de regulă, sociopaţi decişi să facă avere sau carieră pe spinarea celorlalţi.

Adesea avem de-a face cu acest binom: un individ megaloman şi lipsit de inhibiţii morale, care îşi construieşte un public credul. Iar finalul istoriei este, de asemenea, lămuritor: după ce a luat banii celor fără minte, omul nostru, MacGregor, a fugit în Venezuela, unde a cerut şi a primit, de la Stat, o pensie pentru că luptase în Revoluţie.