În marş, către prăpastie

Politicienii din UE şi pieţele internaţionale au primit cu entuziasm rezultatul primului tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa.

"Priviţi cum salută drapelele Franţei şi UE rezultatul obţinut de Emmanuel Macron", a scris Federica Mogherini, vicepreşedinte al Comisiei Europene, pe contul său de Twitter. Bucuria sa este explicată prin faptul că "Macron este speranţa şi viitorul generaţiei noastre".

Dar acest amestec flagrant în alegerile din Franţa nu a fost decât începutul unui spectacol dezgustător. Premierul ceh Bohuslav Sobotka a declarat că succesul lui Macron este "o mare speranţă pentru toţi cei care s-au săturat de naţionalism, extremism şi populism", după cum se arată pe site-ul BBC News.

Dar cine este de vină pentru "refugiul" unui număr mare de cetăţeni ai statelor europene în naţionalism, populism şi extremism? Şi de ce nimeni de la nivelul cel mai înalt al autorităţilor europene nu îşi asumă niciun fel de responsabilitate?

Din lista declaraţiilor nu putea lipsi Pierre Moscovici, comisarul european pentru afaceri economice şi financiare, care a descris alegerile prezidenţiale drept "un referendum pentru apartenenţa la UE" şi a declarat că "Europa trebuie să facă totul pentru ca Marine Le Pen să obţină cât mai puţine voturi în al doilea tur".

Disperarea trebuie să fie foarte mare, dacă nici măcar nu le mai pasă de păstrarea aparenţelor. De fapt, cine sunt extremiştii din Europa?

Arena circului nu avea cum să fie completă fără bufonul Franşois Hollande, care şi-a implorat concetăţenii, într-o intervenţie televizată, să-l voteze pe Emmanuel Macron.

Dar poate că Hollande nu este deloc bufon, ci, mai degrabă, dresor. Jonathan Miller, autorul cărţii "Franţa, o naţiune în pragul căderii nervoase" şi rezident în Hexagon din 2000, a scris în The Spectator că "adevăratul învingător al alegerilor prezidenţiale este Franşois Hollande", deoarece "l-a instalat pe Macron drept succesor, cu ajutorul presei, magistraţilor şi a mai puţin de 25% din alegători".

Miller consideră că Hollande este un politician versat, chiar dacă s-a dovedit un preşedinte dezastruos, şi îl acuză că a orchestrat declanşarea anchetei împotriva lui Franşois Fillon, prin transmiterea documentelor fiscale relevante, cu "ajutorul" Ministerului de Finanţe, către justiţie.

"Se pare că francezii sunt gata să aleagă un preşedinte a cărui continuitate cu regimul Hollande va produce încă cinci ani de stagnare socială, economică şi politică", este concluzia autorului britanic.

Dincolo de euforia din presa europeană, Wall Street Journal se întreabă dacă Macron va fi capabil să conducă Franţa, în condiţiile în care vor urma alegerile parlamentare în iunie 2017, iar opţiunile electoratului din alegerile prezidenţiale par să indice constituirea unei Adunări Naţionale extrem de fragmentate.

Un astfel de scenariu este analizat şi de Aline-Florence Manent, cercetător la Institute of Advanced Studies din cadrul University College London, într-un articol din The Spectator. Manent descrie condiţiile în care Republicanii şi Socialiştii ar putea coopera în parlament, astfel încât să-i asigure lui Macron o majoritate confortabilă.

Dar este credibilă această colaborare, în condiţiile în care o lege propusă de Macron pentru liberalizarea pieţei muncii, pe vremea când era ministru al economiei, a împărţit chiar şi majoritatea socialistă în mai multe tabere, iar Franşois Hollande a trebuit să apeleze la ordonanţe de urgenţă pentru a ocoli opoziţia propriilor membri de partid?

Acestea sunt, însă, doar "detalii". Handelsblatt scrie despre "o nouă şansă pentru Europa", în condiţiile unei victorii a lui Macron peste două săptămâni, pe fondul unei creşteri exuberante a indicilor bursieri şi a monedei unice.

Comentariile de pe marginea articolului sunt, însă mult mai sceptice. "Nu contează cine vine la putere, pentru că UE şi euro nu pot fi salvate, deoarece condamnarea la moarte a acestor construcţii elitiste a fost semnată odată cu Tratatul de la Maastricht", scrie un cititor.

"Alegerea lui Macron reprezintă opţiunea continuării politicilor socialiste", se arată într-o altă opinie, iar acesta nu va fi decât "o nouă faţă pentru declinul economic şi social al Franţei".

Oare crede cineva cu adevărat că Macron este un independent de centru şi nu doar candidatul Grupului Rothschild la conducerea Franţei?

Indiferent al cui candidat este, programul economic al lui Emmanuel Macron nu va scoate Franţa din stagnare, iar programul contracandidatei sale este la fel de "bolnav".

Reformele economice structurale pur şi simplu nu sunt posibile în Uniunea Europeană doar prin manifestarea unei voinţe politice a guvernanţilor, indiferent de orientarea lor ideologică, cu excepţia cazului în care aceştia sunt gata pentru sinuciderea politică.

Din păcate pentru autorităţile europene, nici status-quo-ul, susţinut cu atâta efort de BCE prin tipărire, nu mai poate fi menţinut pentru mult timp.

La începutul acestei luni, analistul american Martin Armstrong a scris pe blogul său ceva care ar trebui să dea de gândit "elitelor" europene. În opinia sa, "eşecul doamnei Le Pen în alegeri va fi devastator pentru UE". Cum este posibil un astfel de scenariu, când toată propaganda din ultima perioadă prezintă alegerea ei drept o catastrofă?

Conform raţionamentului lui Armstrong, o victorie a candidatului Frontului Naţional va crea premisele unei "aterizări line" pentru UE, în condiţiile în care "Bruxelles-ul va fi obligat să revină la o uniune vamală, în loc să continue marşul către o uniune politică, unde suveranitatea naţiunilor va dispărea", iar astfel "va fi posibilă reforma politică în Europa".

Argumentul suprem este, însă, cel economic. "Situaţia economică a UE se degradează, iar aceasta demonstrează că, în ciuda eforturilor celor de la Bruxelles, dezintegrarea nu este departe", mai scrie analistul american.

Într-o serie de analize recente, Patrick Artus, economist-şef al băncii de investiţii Natixis, scrie că Franţa prezintă toate condiţiile pentru menţinerea unui şomaj ridicat, printre care se află contribuţiile sociale mari, protecţia ridicată a angajaţilor, gradul redus de calificare al forţei de muncă şi deficitul bugetar cronic.

"Situaţia economică şi socială a Franţei de la criza începută în 2008, caracterizată prin dezindustrializare, şomaj ridicat în rândul tinerilor, calitatea slabă a noilor locuri de muncă şi erodarea puterii de cumpărare a determinat rezultatele actualelor alegeri", mai scrie Artus, care îşi exprimă scepticismul cu privire la capacitate de soluţionare a acestor probleme, indiferent de cine va fi noul preşedinte.

Pentru economistul şef de la Natixis, "acest model economic pervers şi-a atins limitele şi trebuie să înceapă ajustările structurale".

Este greu de crezut, însă, că Macron va fi "salvatorul", când "platforma sa este tipică pentru un birocrat, care oferă câte ceva tuturor", după cum scrie Martin Armstrong.

Dimpotrivă, "o victorie a lui Macron va condamna UE la un colaps complet şi la o aterizare dură în 2018", este verdictul analistului american, deoarece "Bruxelles-ul va sărbători sfârşitul populismului şi va continua pe acelaşi drum, fără reforme".

Cinismul unui alt american, Bill Bonner, autorul cărţilor "Empire of Debt" şi "Mobs, Messiahs, and Markets" şi fost rezident în Franţa timp de 18 ani, se îndreaptă spre un aspect mai apropiat de grijile zilnice ale francezilor.

"Nu se pune problema de a răspunde la întrebarea dacă alegătorii vor fi jefuiţi sau nu, ci doar de către cine", scrie Bonner.

În punctele sale de inflexiune, istoria are "bunul" obicei să ducă în derizoriu chiar şi cele mai bune planuri, iar ceea ce rămâne este "doar durerea şi suferinţa, în locul bucuriei promise", după cum scria poetul scoţian Robert Burns.

Oare ironia istoriei poate să fie aşa de amară pentru apărătorii Uniunii Europene, încât reducerea la tăcere a posibilei "salvatoare", Marine Le Pen, să fie catalizatorul care accelerează marşul către prăpastie?