Începutul sfârşitului?

Înregistrarea oficială a Partidului Civic Maghiar să fie, oare, începutul sfârşitului reprezentării proporţionale a minorităţii maghiare în Parlamentul României? Să se fi realizat dezideratul naţionaliştilor români postdecembrişti, astfel că maghiarii nu vor mai accede în Parlament? Care vor fi consecinţele dacă acest scenariu se va concretiza? Căci, deşi odată cu oficializarea Partidului Civic Maghiar, competiţia politică în zona maghiară se înteţeşte, scade, în schimb, şansa reprezentării parlamentare a maghiarimii din Româ­nia. În condiţiile în care proporţia maghiarilor din Româ­nia este, conform recensământului din 2002, de aproximativ 6,5%, iar prezenţa la vot la ultimele scrutine naţionale s-a plafonat la aproximativ 6.000.000, ipoteza că nicio formaţiune politică maghiară nu va depăşi pragul de 5% ar putea fi confirmată la viitoarele alegeri legislative. Chiar dacă la alegerile europene din 25 noiembrie 2005 şi László Tõkes şi UDMR au reuşit să intre în Parlamentul European, scenariul nu se va mai repeta. Şi asta pentru că la o prezenţă la legislative mai mare decât la europene - uşor de anticipat - dimensiunea electoratului maghiar, cumulată cu diviziunile politice ale maghiarimii, nici UDMR, nici PCM nu vor realiza pragul de 5%.

Ori, dacă rezultatele alegerilor europene nu au schimbat echilibrele politice, odată cu alegerile locale, dar mai ales cu cele legislative, am putea asis­ta la cea mai gravă criză a reprezentării politice de după 1990. S-ar putea ca scoaterea UDMR şi, prin consecinţă, nereprezentarea maghiarilor în Parlament să fie un obiectiv asumat, din motive diferite, şi de preşedintele noului partid, Szász Jenõ, şi de episcopul László Tõkes, ba chiar şi de preşedintele Traian Băsescu. Pentru unii, odată ce UDMR nu va mai dispune de poziţiile sale parlamentare şi guvernamentale, se va relansa disputa politică şi ideologică şi se vor egaliza şansele celorlalţi competitori din interiorul comunităţii maghiare. Pentru alţii, potenţialul de coaliţie al formaţiunilor aparţinând acum majorităţii antiprezidenţiale va fi - odată ce UDMR nu va mai pătrunde în Parlament - redus, ba chiar anihilat. Nici pentru unii, nici pentru alţii nu pare să conteze riscul radicalizării previzibile a unei părţi a electoratului maghiar, frustrat ca urmare a provincializării şi enclavizării maghiarimii. Ori, poa­te radicalizarea e unul din obiectivele ascunse ale acestui nou proiect politic? Oricum, pe fundalul radicalizării maghiarilor, comunicarea interetnică, şi aşa greoaie, dintre comunităţile maghiare şi româneşti din Transilvania va intra în criză. Iar de această criză vor profita noii naţionalişti.

Pentru moment, soluţia consensualistă, a reconcilierii celor două fromaţiuni politice maghiare, pare abandonată. Nici UDMR, nici PCM nu par dispuse să asume vreo înţelegere înaintea alegerilor locale. Abia după aceea, în funcţie de rezultatele de pe teren, s-ar putea angaja negocieri. Dar, riscând totul pe confruntarea electorală de la locale, liderii celor două formaţiuni maghiare nu fac decât să crească tensiunea. Şi, câtă vreme formula coabitării celor două grupări într-o coaliţie maghiară multiculturală şi pluralistă a fost pusă între paranteze, reformarea sistemului politic maghiar din România nu va avea sorţi de izbândă. Soluţia extra-politică, cu puternice accente religioase şi identitar-etniciste, a fragmentării politice a maghiarilor ca preludiu a unei noi reconstrucţii comunitare, e nerealistă. Diviziunile istorice dintre catolicii şi reformaţii maghiari nu vor putea fi surmontate printr-un proiect politic mesianic. Din contră, tradiţia confruntării confesionale ar putea reactiva demonii trecutului. Şi atunci, înce­putul sfârşitului reprezentării politice a maghiarilor la Bu­cureşti va genera noi mişcări xenofobe, în egală măsură româneşti sau maghiare.