Incredibila şi trista poveste...

Decuplarea dintre societatea româ­nească, oamenii, comunităţile, problemele lor şi lumea politică aşezată la cîrma treburilor publice, este din nou completă.

A fost nevoie doar de două decenii, pentru a se închide cercul şi a ajunge acolo de unde am plecat, adică dintr-o situaţie în care România şi responsabilii ei politici, în fapt, nu se mai află în raporturi social-contractuale coerent definite, recunoscute şi respectate de cele două părţi.

În căutarea unui model, a unei structuri arhetipale cu ajutorul căreia să poată fi definită, precizată, numită această situaţie, ciudată şi profund dizolvantă întru Istorie, am dat peste soluţie nu în paginile tratatelor de teorie politică, ci într-un univers pe care-l revizitez adesea, cel al fabuloa­selor metafore-esenţiale despre oameni şi întîmplările lor de viaţă care este literatura lui Garcia Marquez.

Nuvela se cheamă "Incredibila şi trista poveste a Candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet" şi ilustrează un soi special de sclavie. Punctul de plecare al relaţiei dintre cele două femei, rude de sînge, este tot o formă de sclavie, dar una "cu chip aproape uman". Nepoata are pe cap toate grijile gospodăriei şi toate capriciile bunicii în casa căreia trăieşte, i se supune total şi necondiţionat, într-o relaţie care îi dă, totuşi, un minim sentiment de siguranţă a vieţii, un rost justificabil existenţial.

Pînă într-o zi, cînd, casa ia foc şi arde cu tot ceea ce se află în ea. Reacţia "bunicii fără suflet" este precisă, rece şi cît se poate de "realistă".

Contabilizează pierderile suferite pînă la ultima leţcaie şi inventează mijlocul prin care nepoata îi va plăti datoria pe care, cu autoritatea necontestată de care dispune, i-a pus-o fără să clipească în spinare, ca pe o uriaşă cocoaşă. Bunica îşi prostituează nepoata, cu metodă şi proiect, vînzîndu-i mai întîi virginătatea, iar mai apoi plimbînd-o, într-un soi de bordel ambulant, cu taraf, fotograf pe bicicletă şi hamali, prin toate locurile în care soldaţii ori contrabandiştii sunt dispuşi să plătească 50 de pesos pentru a se culca cu tînăra fată.

După socoteala primelor şase luni, bunica îi comunică Erendirei că va avea nevoie de opt ani, şapte luni şi unsprezece zile pentru a-i plăti întreaga datorie.

Cu timpul însă, din socoteli reiese că datoria creşte, în loc să scadă, iar momentul eliberării de povară devine tot mai incert. Vă las plăcerea de a descoperi singuri toate culorile, nuanţele, liniile şi raporturile dintre personaje, dinamica acestui tablou suprarealist, creat de celălalt Picaso al secolului XX, cel care s-a slujit de cuvinte pentru a ne da cheia unei lumi tulburate de răul pe care-l cuibăreşte în străfundurile sale.

Nu există societate în care autoritatea să nu fie parte integrantă din mulţimea structurilor de relaţii, fără de care nimic nu funcţionează, de la familie, la mecanismele politicii. De la autoritatea funcţional-legitimă, cu obligaţii şi beneficii care circulă în ambele direcţii, la autoritatea unidirecţională, asupritoare, transformată în sistem de distrugere a celui supus, este însă un pas foarte mic. Un pas pe care oamenii ce beau din cupa puterii, luaţi separat sau în grup, nu ezită să-l facă, ori de cîte ori li se oferă cea mai firavă ocazie.

Paralela cu ceea ce se întîmplă sub ochii noşti, în societatea româneas­că, este simplă şi plină de puncte de identitate. Pînă să ajungem să ne ia foc casa, am trăit într-o relaţie de "sclavie cu faţă umană", ciudat şi impropriu botezată "democraţie".

Una, în care regula de bază, sub masca originalităţii multiplu-disfunc­ţionale, a fost încă din primele zile ale lui 1990: voi ne alegeţi, după care faceţi ce spunem, ce vrem şi ce ne tună nouă, fără să aveţi niciun mijloc de-a ne face răspunzători pentru consecinţe, iar pentru asta vă bucuraţi de privilegiul de-a locui într-o casă/ţară!

Cînd criza şi devalizarea organizată politic au terminat de "ars" toate acareturile de prin casă, clasa politică s-a apucat să calculeze, la rece, "deficitul" şi să ni-l pună în cîrcă tot nouă, ba încă şi următoarelor două, dacă nu trei generaţii, sub forma unui împrumut "istoric".

Clasa politică este interesată de orice, mai puţin de nevoile şi problemele celor al căror destin l-a luat în stăpînire. Prima reacţie a unui înalt responsabil guvernamental la tragedia dintr-o maternitate distrusă de flăcările neglijenţei, prostiei, încropelii, lipsei de răspundere a fost să calculeze şi să anunţe public ajutorul de înmormîntare pe care-l va oferi guvernul celor năpăstuiţi.

Şi nici pînă astăzi nu s-a mişcat de pe această poziţie! "E nevoie de bani la puşculiţa din care se alimentează averea oamenilor puterii, atunci să plătească fiecare de trei şi patru ori impozite pe acelaşi venit, să plăteas­că dări pe orice, de la naştere, pînă la moarte, să-şi ia de la gură toţi cei ce nu vor avea niciodată cît să se sature, să se "ostenească cu solidaritate" şi să nu mai cîrtească atît împotriva stăpînirii, a cărei logică a puterii s-a proclamat deja "Autoritate Absolută". Adică neatacabilă de către muritorii de rînd, ale căror eventuale gesturi de nesupunere pot fi astfel decretate, din oficiu, ca "ofense aduse Divinităţii".

Cum se termină incredibila şi tris­ta poveste? Printr-o eliberare, doar că la Marquez, ea nu are loc niciodată în real?!

Pînă acum nici la noi, căci am preferat să evadăm mereu în altă ficţiune. Una care, la început, are culorile diafane ale speranţei pure, iar la sfîrşit, cînd ne hotărîm să o "ucidem" îşi lasă din măruntaie, aşa cum spune textul lui Marquez: "un sînge uleios, strălucitor şi verde, întocmai ca mierea de mentă".