Inginerii politice... urmuziene

Cu atîţia ingineri care bîntuie prin politica din România, nu-i de mirare că soluţia găsită pentru "reunificarea dreptei" este o simplă "sudură".

Nici n-a apucat bine BEC-ul să dea rezultatele finale ale votului prin care s-a hotărît cine ne reprezintă în Parlamentul Uniunii Europene, că "dreapta" noastră politică s-a şi precipitat către marele ideal al "unirii", materializat deocamdată într-un acord verbal şi doar de principiu pentru desemnarea unui "candidat unic" la prezidenţialele din sezonul toamnă-iarnă. Întrucît nimeni nu ştie ce culoare politică are UDMR-ul (în afară de verde-alb-roşu, plus steagul secuiesc!), pe malul drept al politicii dîmboviţene au mai rămas doar trei corturi: PNL, PDL şi proaspăt ieşita din găoace Mişcare Populară. Cum nu suntem prea duşi la biserică şi nici nu mai credem, de mult, că tot ce zboară se mănîncă, ar fi nimerit să ne întrebăm ce culori politice au, de fapt, partidele care se reclamă "de dreapta" şi care le sunt "datele de identitate", pe baza cărora urmează să se "unească"!

Dacă este să ne luăm după "criteriul genetic", adică al sămînţei pusă de fondatori, atunci PNL-ul este un partid de stînga, radical chiar, revoluţionar, născut din vîrtejul şi din idealurile revoluţiilor paşoptiste. Kogălniceanu şi, într-o oarecare măsură, Ion I. C. Brătianu au încercat să tragă PNL-ul mai către centrul scalei politice delimitată, atît de artificial, de altfel, între "Dreapta" şi "Stînga"; fără prea mare succes, însă. Revendicîndu-se fără şovăire de la tradiţiile sale istorice, partidul (re)înfiinţat după 1989 nu are nimic de a face nici cu liberalismul vechi, nici cu cel de modă nouă, care s-a strecurat pe scena politică a Europei postbelice, printre faldurile largi ale marilor partide Socialiste (social-democrate) şi respectiv Conservatoare (creştin-democrate). În Germania, chiar dacă rareori a trecut de fatidicul 7% electoral, Partidul liberal a jucat totuşi un rol important datorită funcţiei sale de a înclina, într-o parte sau alta, balanţa egalităţii aproape mereu conservate dintre Dreapta şi Stînga. În Marea Britanie, un sistem politic şi electoral, de asemenea, dominat de două partide, apariţia îndelung forţată a unei "a treia căi/opţiuni" a luat temporar chipul unui mic partid social-liberal care însă nu s-a ridicat niciodată la valoarea politică a celui din Germania. În rest, liberalismul european este dominant, dar nu politic, ci cultural, civilizaţional, adesea ca atitudine de viaţă.

După acelaşi criteriu "genetic", PDL se trage direct din FSN. Acolo ar fi rămas şi astăzi dacă n-ar fi fost, pe de o parte, blocajul sistematic exercitat de PSD, Adrian Năstase, la Internaţionala Socialistă, la ale cărei porţi PDL-ul a bătut zadarnic vreme de cîţiva ani, iar pe de altă parte, dacă Traian Băsescu nu ar fi avut flerul şi aplombul politicii aranjamentelor şi al manevrelor, pe care îl are, cu ajutorul cărora, peste noapte, a dus PDL-ul în ograda partidelor europene populare (conservatoare), bine reprezentate nu doar la Bruxelles, ci şi în marile capitale cheie, Berlin, Roma, Paris, Londra şi Madrid.

În sfîrşit, Partidul Mişcarea Populară, în afara propriilor declaraţii nu are nicio ascendenţă care să îl lege de dreapta şi manifestările ei politice de pe scena României, nici istoric, nici de dată mai recentă.

Dacă vrea cineva să cerceteze cazul şi după alte criterii, nu trebuie să se ostenească prea mult şi să citească statute, ori programe politice! Acestea nu dovedesc, (atunci cînd există şi nu sunt doar nişte însăilări de cuvinte, puse cap la cap, doar ca să sune bine din coadă), decît dispreţul profund, dacă nu chiar aversiunea politicii care se practică în România pentru orice fel de structurare tematică, programatică, faţă de orice fel de angajament care poate fi luat în serios de electorat, ca fiind unul de tip contractual. Situaţia este identică şi pe "stînga", unde PSD-ul are de a face cu social-democraţia europeană cam tot atît cît are de a face Patriarhia Română cu marele templu shinto-ist de la Ise! Singurul argument că PSD ar fi un partid social-democrat este eticheta pe care singur şi-a lipit-o pe firmă şi afilierea la Internaţionala Socialistă. În rest, PSD este partidul milionarilor "de stat", adînc îngrijoraţi, în timpul liber, de soarta săracilor, excluşilor, marginalizaţilor, muncitorilor, ţăranilor, micilor funcţionari şi a restului milionarilor, din România!

Concluzia simplă şi evidentă a acestei mici lămuriri cu privire la "culoarea" politică a partidelor noastre este că preconizata "sudură" PNL-PDL seamănă mai mult cu celebrul experiment pavlovian, al încrucişării dintre un papagal şi o oaie, decît cu o operaţie politică plină de sens şi de perspectivă. Erorile cu care pleacă la drum prea grăbiţii "unificatori ai dreptei" nu ţin însă doar de istorie, ori de ideologie. Ele, oricum, nu contează! Eroarea principală este furnizată de ipoteza, bazată doar pe dorinţele liderilor de la Bucureşti, care spune că două partide, fiecare de 12-15%, putere electorală, reunite, fac un partid de 30-35%!!! Adunarea şi scăderea partidelor nu are aproape nimic de a face cu rigoarea şi simplitatea operaţiilor aritmetice, de la care au împrumutat doar numele, nu şi proprietăţile! După cum faptul că PNL şi PDL au mai colaborat, relativ recent, în alianţa DA, nu înseamnă că o vor putea face la fel de uşor, ori cu folos electoral, de îndată ce liderii de la Bucureşti vor fi bătut palma pentru "unificarea" lor politică. Cît despre perspectiva fuzionării, ea este încă şi mai ceţoasă. Din definiţie, fuziunea ar trebui să dea naştere unui partid nou. Este PNL-ul hotărît să dispară de pe scena politică a României? De ce ar face-o? De dragul PDL-ului, nu cred! De dragul unui candidat unic la prezidenţialele din 2014? Nu-i prea puţin? Cum la noi s-au mai văzut minuni, te pomeneşti că din fuziunea celor două partide va ieşi un PNL sau un PDL mai mare!!!! Oare? Încă o dată, nu tot ceea ce se adaugă, în politică, devine plus; nu de puţine ori, la urne se contabilizează ca minus! Electoral vorbind, confuzia în care va fi aruncat atît electoratul PNL, cît şi cel PDL are toate şansele să dea un minus mai mare decît suma, cu care teoretic cele două partide pleacă la drum!

Morala e bucăţică ruptă din Urmuz (Fuchsiada): "Fuchs nu a fost făcut chiar de mama sa... La început, cînd a luat fiinţă, nu a fost văzut, ci numai auzit, căci Fuchs cînd a luat naştere a preferat să iasă prin una din urechile bunicii sale, mama sa neavînd deloc ureche muzicală..."