Ingratitudinea posterităţii

Ordinul este o castă închisă. Doar 24 de membri, în afara celor din familia regală. Capul încoronat, astăzi Regina Elisabetha a II-a, este şeful ordinului şi de aici, personal, emană propunerea şi autoritatea numirii unui nou cavaler în ordin, atunci şi numai atunci cînd există un loc vacant. Povestea nu este de ieri şi nici de alaltăieri, nici de acum 50, nici de acum 100 de ani. Datează de la 1348, cînd regele Eduard al III-lea a înfiinţat Prea Nobilul Ordin al Jartierei. Istoria cu jartiera a stîrnit încă de la început şuşoteli şi chicoteli înfundate, dintre care unele nu tocmai "catolice". Drept pentru care Măritul Rege a hotărît ca deviza ordinului să fie exprimată de zicală franceză, care circulă pînă în ziua de azi: Honi soit qui mal y pense! Ruşine să-i fie ăluia de s-o gîndi la rele! De atunci şi pînă azi a rămas cea mai rîvnită distincţie regală în ţinuturile Coroanei Engleze şi Britanice. Cît priveşte anii istoriei, calculaţi dumneavoastră diferenţa, vă rog, că pe mine m-a apucat de mult ameţeala, numai gîndindu-mă. Cum adică, există cineva pe lumea aceasta, o instituţie care mai ţine cont de ceea ce a decis o autoritate, fie ea şi cap încoronat, acum şase sute şaptezeci şi patru de ani (674!)?? Da, mai există, iar respectul absolut pentru aceste repere instituţionale, mult prea slab numite "tradiţii" constituie miezul tare al structurii de rezistenţă al regalităţii britanice.

Unii dintre candidaţii cu speranţele cele mai mari şi mai îndreptăţite la primirea în ordin sunt cei care, chiar dacă muritori de rînd, au servit Coroana în cele mai înalte instituţii şi funcţii publice, iar dintre acestea, în primul rînd în funcţia de Prim Ministru al Guvernului Majestăţii Sale. Da, şi guvernul, pînă astăzi, este tot al Majestăţii Sale!!! Ei bine, la începutul anului, Regina Elisabetha a II-a a anunţat decizia sa de a-l numi Cavaler al Ordinului Jartierei pe cel care timp de un deceniu a servit Coroana în calitate de Prim ministru, scoţianul Anthony Charles Lynton Blair. Tony Blair pentru restul lumii! Posteritatea se uită la Blair, însă, încruntată, arătîndu-i faţa ingratitudinii. Decizia guvernării sale de a implica Marea Britanie în războiul din Irak, fără o clară definire a intereselor care sunt astfel apărate cu vieţile soldaţilor britanici, de a remorca ţara la carul deciziilor Administraţiei Bush, fervoarea cu care a susţinut în Parlamentul de la Westminster, împotriva sentimentului public, probele slabe pe care Bush i le-a vîndut drept certitudini, privind armele de distrugere în masă ale lui Saddam, postura de "pudel" din care s-a gudurat pe lîngă Marele Aliat de peste Ocean au transformat un om politic de un succes excepţional, capabil să cîştige de trei ori alegerile parlamentare cu şi pentru Partidul Laburist, într-o jalnică epavă politică, tratat ca atare nu doar de adversarii Conservatori, ci mai ales, încă şi mai dispreţuitor, acid de cei care au preluat conducerea laburiştilor. Să nu uităm că nu conservatorii, ci Jeremy Corbyn, liderul laburiştilor, a fost cel care a susţinut aducerea în faţa justiţiei a lui Blair pentru crime de război!!! Pentru scurtă vreme, demonizarea lui Blair a făcut voturi pentru echipa Corbyn, clownul trist, hipsterul ratat care a trimis partidul laburist în cea mai adîncă groapă istorică, din care nici astăzi nimeni nu ştie cum ar mai putea ieşi! A decis Regina să-l facă pe Blair Cavaler al Ordinului Jartierei? Mă rog, e treaba ei. El însă nu are dreptul să deţină acest ordin! O petiţie publică care îi cere să depună distincţia primită a întrunit deja un milion de adeziuni! Desigur, 1 milion din vreo 45-50 de milioane persoane adulte cîte sunt în Marea Britanie nu înseamnă mare lucru. Pe de altă parte, nimeni nu a deschis o petiţie pentru susţinerea lui Blair... aşa că nu ştim cum mai stă balanţa, la acest moment. Oricum, războiul petiţiilor este irelevant. Blair a devenit Sir Blair şi asta încheie istoria din punctul lui de vedere şi desigur şi al Coroanei. Ce ne facem, însă, cu posteritatea?

Pentru oamenii politici, chiar şi cei mai relevanţi, ingratitudinea posterităţii pare să fie o maladie specifică a modernităţii tîrzii şi a scurgerii ei în post-modernitate. Două aspecte sunt aici importante. Primul, se referă la faptul că oamenii politici fac greşeli, iau decizii uneori catastrofale pentru destinele ţărilor pe care la un moment dat le conduc, din punct de vedere politic. Nimeni nu este perfect. Motive de reconsiderare a balanţei dintre Bine şi Rău, dintre favorabil şi defavorabil, dintre pozitiv şi negativ există în urma oricărei guvernări. De ce balanţa aceasta tinde să fie mai degrabă negativă? Este o selecţie negativă operată de memorie sau de posteritatea politică instituţională? În lumea democraţiilor, nici De Gaulle, nici Churchill nu au scăpat de acest tratament, după cum nici o parte din Preşedinţii Americii, cu remarcabila excepţie a lui J.F.K. În timp ce, în lumea autocraţiilor, posteritatea negativă pare să fie regula tare: Stalin, Hruşciov, Brejnev... pînă la Gorbaciov în Rusia, Mao în China etc. Al doilea aspect este dat de contrastul dintre evaluarea publică din timpul guvernării şi cea care intervine şi rămîne adesea în istorie, datorită posterităţii negative. De ce faptele, deciziile şi consecinţele politice ale activităţii liderilor politici de frunte sunt atît de "pozitivate" cîtă vreme se află în funcţii publice, iar ulterior suportă un intens proces de negativizare? Care sunt slăbiciunile umane, care sunt fisurile de mentalitate care sunt inadecvările sistemelor de control social asupra politicului care fac posibil aceast balans ameţitor în evaluarea liderilor politici? Există oare, vreun remediu? Vrea cineva să schimbe acest curs? Gestiunea raporturilor cu posteritatea este, de departe, unul dintre cele mai slabe puncte din închegarea sistemelor democratice. Democraţiilor nu le pasă de posteritate! Doar sistemele autocratice au această preocupare şi ea nu ţine de frivolitate, ci de actul constitutiv al acelei autorităţi. Acolo unde guvernarea a devenit democratică, dar instituţiile guvernării au păstrat rezidual, dar semnificativ din punct de vedere simbolic, semne ale arhitecturii structurilor autoritare, gestiunea posterităţii a rămas încă o funcţie vie a simbolicei "autorităţi supreme", Capul Încoronat. Marea Britanie şi Japonia sunt, de departe, cele mai semnificative exemple dintre cele cîteva care mai pot fi date.