Iohannis a capitulat! Dar România?

"România este un stat eşuat". Această afirmaţie de o gravitate extremă îi aparţine preşedintelui României. Nu unui analist oarecare. Nu vreunui lider al opoziţiei. Iar după această afirmaţie, ce a urmat? Un prim bilanţ cu totul şi cu totul dezolant. A eşuat nu numai România, ci şi cel mai important proiect prezidenţial. Tot despre România. "România educată". E eşuat "pas cu pas". Au mai eşuat şi câteva guverne marca Iohannis. Am dat-o în gard cu spaţiul european de liberă circulaţie. România nu a intrat în Schengen. Iar la sfârşitul anului, Volodimir Zelenski ne-a dat cu tifla. Pedepsind 500.000 de români. Şi în faţa acestei provocări, Klaus Iohannis a capitulat.

Am atras atenţia de câteva ori în analizele mele asupra faptului că infamul act normativ pregătit, dezbătut şi aprobat de Rada Supremă de la Kiev, care crucifică comunităţile etnice ale românilor, polonezilor, maghiarilor şi ruşilor, trebuia să fie cunoscut din timp de către oficialii statului român. De la corpul diplomatic, de la agenţii serviciului de Informaţii Externe, până la şeful diplomaţiei de la Bucureşti, Bogdan Aurescu, şi apoi până la premier şi, evident, preşedintele României. Că toţi aceştia trebuiau să acţioneze, să fie proactivi şi nu doar reactivi şi să intervină în forţă pentru a preveni catastrofa. Nu au mişcat un deget. Iar catastrofa s-a produs. În ciuda asigurărilor pe care Volodimir Zelenski le-a dat Parlamentului României. În ciuda uriaşului ajutor de toate felurile pe care noi, cu românească generozitate, l-am acordat şi îl acordăm Ucrainei.

Volodimir Zelenski s-a comportat arogant, cinic, abuziv în raport cu minoritatea etnică română şi cu celelalte minorităţi. Acum acestea, prin lege, nu mai au dreptul să înveţe după manuale în limba lor maternă. Şi este doar unul dintre drepturile încălcate ale acestor minorităţi. Cu o obrăznicie şi un tupeu rar întâlnite, Voldimir Zelenski şi alţi oficiali de la Kiev încearcă să explice opiniei publice internaţionale şi în special statelor afectate că asemenea restricţii au fost instituite în primul şi în primul rând pentru etnicii ruşi şi, pentru a nu putea pretinde nimeni că aceştia sunt discriminaţi, au fost, iată, extinse şi asupra celorlalţi etnici. E timpul să lămurim o chestiune. Care cel puţin mie mi se pare fundamentală. România, Polonia şi Ungaria ajută fiecare în felul ei Ucraina să supravieţuiască agresiunii ruse. De la ajutor umanitar, până la furnizarea de uniforme, generatoare de curent, echipamente şi, după caz, armament. Toate cele trei state fac sacrificii, deşi traversează momente dintre cele mai dificile, fără corespondent în ultimele decenii. În felul lor, toate aceste trei state au datoria să-şi protejeze nu numai cetăţenii din interiorul graniţelor, ci şi etnicii care trăiesc peste hotare. Dintre care mulţi supravieţuiesc de secole în Ucraina. Pot înţelege că Ucraina este unul dintre cele mai tinere state din Europa. Un stat creat după căderea Zidului Berlinului. Şi după destrămarea URSS. Pot merge până acolo încât să înţeleg că, fiind un stat foarte tânăr, simte nevoia să-şi protejeze într-o măsură mai mare decât alte state valorile naţionale. Dar nu pot înţelege cu niciun chip cum este posibil ca protejarea acestor valori naţionale să meargă atât de departe, încât să încalce făţiş şi grosolan valorile comunităţilor etnice. Nu pot să înţeleg sub nicio formă ce are până la urmă de câştigat Ucraina, dincolo de persecuţia comunităţilor de români, polonezi şi maghiari, din persecuţia comunităţii ruse. Care este cea mai numeroasă comunitate. Crede Volodimir Zelenski, crede guvernul său că în felul acesta îi poate apropia pe ruşi? Că în felul acesta poate trăi în bună pace cu ei? Că va putea beneficia în vreun fel de susţinerea acestora? Nu care cumva obţine efectul diametral opus? Nu care cumva, ostilizându-i, creează fără să vrea o armată nevăzută, aparent tăcută, dar din ce în ce mai încrâncenată în interiorul graniţelor pe care le apără cu atât de multe jertfe? Ce poate câştiga Volodimir Zelenski comportându-se în acest fel cu românii şi cu celelalte minorităţi?

Ucraina a declarat în repetate rânduri şi a şi obţinut primele acorduri în acest sens, că doreşte să devină membru al Uniunii Europene printr-o procedură accelerată. O procedură care nu este prevăzută în niciuna dintre normele UE. Este încurajată în acest sens. Dar cum poate fi primită în Uniunea Europeană Ucraina, în condiţiile în care merge împotriva valului? În condiţiile în care ar deveni primul stat UE care-şi persecută minorităţile? Care nu permite acestor minorităţi să înveţe după propriile manuale, să-şi practice obiceiurile, să-şi cultive tradiţiile şi a căror libertate religioasă este sistematic restricţionată? Aşa ceva nu este posibil. Şi indiferent ce vor face alte state, România are datoria să anunţe încă de pe acum că va vota împotriva aderării Ucrainei, atâta timp cât drepturile tuturor minorităţilor nu sunt respectate la nivelul în care aceste drepturi sunt respectate în statul român. Mă gândesc inclusiv la reprezentarea acestora în Parlament şi Guvern.

Dacă Volodimir Zelenski, încolţit de acest război care-i ruinează ţara, se comportă astăzi cu atât de multă aroganţă, cum va fi acelaşi Volodimir Zelenski după război? Când, aşa cum speră, prin efortul conjugat al celor 40 de state care ajută Ucraina, va reuşi să obţină un armistiţiu onorabil? Cum se va comporta acest Zelenski după ce se va instaura pacea, când va beneficia de sute de miliarde de euro destinate refacerii statului pe care-l reprezintă şi când, aşa cum el însuşi a a afirmat, va dispune de cea mai puternică, cea mai bine instruită şi cea mai bine echipată armată din Europa? Cât de arogant va fi atunci? Dacă acum nu şi-a respectat cuvântul dat, cum îl va respecta atunci? Cum îşi poate permite să solicite oficial Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde Ucraina beneficiază de susţinerea majorităţii statelor, ca Rusia să fie exclusă şi din Consiliul de Securitate, şi din Adunarea Generală, pentru încălcarea grosolană a normelor internaţionale? Cum ar putea face asta, atâta timp cât el însuşi încalcă cele mai elementare norme?

Pentru moment, atât despre Zelenski. Dar ce ne facem cu Iohannis? Dacă Zelenski după Zelenski va fi mai rău, ce va mai rămâne din Iohannis după Iohannis? Este un subiect asupra căruia merită să medităm. Dar până când acest om, care a condus 10 ani România, va fi aşezat unde îi este locul, adică la stâlpul infamiei, pentru că aşa cum singur recunoaşte, a eşuat statul, avertizez încă de acum întreaga clasă politică asupra faptului că nu poate exista campanie prezidenţială în 2024 fără ca toţi competitorii, inclusiv cel ce va fi produs de liberali, să se plaseze în antiteză cu acest politician transformat în politruc şi să încerce din răsputeri să demonstreze că vor fi cu totul şi cu totul diferiţi. Discursul anti-Iohannis va fi laitmotivul respectivei campanii electorale. Iar Iohannis după Iohannis nu va mai fi nimic.