Ipocriţi sau incapabili?

Oamenii politici se comportă de parcă am trăi pe Lună, de parcă criza financiară actuală ar fi avut loc acum o sută de ani, de parcă românii ar fi imuni la efectele recesiunii, de parcă preţul barilului de petrol ar fi 20 de dolari, iar producţia alimentară mondială ar fi în progresie geometrică, de parcă războiul din Irak şi Afganistan s-ar fi terminat demult. Şi, cum acestea sunt toate prezente, se pune întrebarea: sunt, oare, orbi? Sunt ipocriţi sau de-a dreptul incapabili? Iar atunci când sunt sumbri, pentru a părea ceva mai serioşi, nu manifestă nicio urmă de îndoială că drumul pe care merge România este cel mai bun. După politicieni, oricare ar fi ei şi de la orice partid sau orientare politică s-ar revendica, trăim nu doar în cea mai bună lume posibilă, ci în singura care ar putea exis-ta. Fără nicio şovăială, de la mic la mare, de la preşedinte, prim ministru sau guvernatorul Băncii Naţionale până la membri de partid obişnuiţi, toţi consideră că România este pe calea cea bună. La lansările de candidaţi, spectacolul grandios a ocultat orice notă critică la adresa unui model social şi economic care a produs în alte părţi mai mult decât o turbulenţă oarecare. Acum, lipsa de competenţă ideologică a partidelor româneşti apare mai preg-nant ca oricând: nu ştiu ce să zică, dar nici nu tac. Nu ar da bine la public. Cum ar putea să se îndoiască de virtuţile miraculoase ale capitalismului speculativ? Nu ar putea fi bănuiţi că sunt cei mai vajnici neocomunişti? Şi cum ar putea crede că morala ar avea vreo dimensiune politică sau economică? Morala e luxul celor slabi, care nu se pot bucura de plăcerile "adevăratului" lux.

Ce dacă Rezerva Federală americană şi-a asumat un rol important în viaţa economică, criza din Statele unite nu se va simţi şi aici. I-au spus-o consilierii săi economici preşedintelui. Iar acesta a fost bucuros să ne-o aducă la cunoştinţă. Nimeni nu ne poate spune cum, într-o economie globalizată, în care China, cu sistemul ei totalitar care o protejează de un contact direct cu restul lumii, este deja afectată de criză şi tocmai România va fi excepţia. Poate pentru că ideea Intervenţiei statului în procesul de reglare a pieţelor este peste puterile de înţelegere ale unor epigoni ai unui neoliberalism mimat. Căci, mult hulitul keynesianism, vechea soluţie care a permis ieşirea din haosul crizei din 1929-1933, nu e deloc frecventabil nici în mediile politice, nici în cele economice din Româ-nia. Şi ce dacă problemele economice - dar şi teoriile care pot explica cum această situaţie a fost posibilă - sunt în inima campaniei electorale americane? Asta e valabil la ei. La noi, totul e cât se poate de bine.

Superficialitatea şi suficienţa politicenilor români întrece orice limită în faţa crizei financiare. Cota unică, sacralizată cu ajutorul PSD - care, culmea, se mai şi prezintă ca un partid de stânga (aşa zisa cotă progresivă care pleacă însă tot de la 16%, dar coboară spre zero, e aceeaşi Mărie cu altă pălărie) - nu este pusă sub lupă, deşi dacă criza îşi va face simţită chiar şi doar marginal efectele, obiectivele de politică bugetară nu vor mai putea fi atinse. Şi atunci, cine vor fi fost de vină?! Tot americanii?