Istorii amare

Acum câteva zile, când o studentă l-a caracterizat drept "un personaj asociat cu istoria tristă a României!" fostul preşedinte Ion Iliescu a replicat iritat: "Bun, şi care e problema?". Chiar aşa, care e problema? De nu ar avea dreptul România să fie o ţară a istoriilor triste populată de personaje la fel de triste. Poate pentru că nu prea e loc pentru cavalerii tristei figuri în ţara noastră. Poate pentru că don Quijote a reuşit să sensibilizeze publicul prin alte părţi, dar pe aici nu prea are nici urmaşi, nici imitatori. În orice caz, nu în politica românească. Aceasta, construită în afara oricărei exigenţe morale, ca spaţiu predestinat cinismului sistematic, amplificat până la imoralitate de o tranziţie lipsită de orizont, dar dominată de violenţă şi corupţie, s-a transformat repede într-o mlaştină periculoasă care înghite toţi necunoscătorii. Aşa s-a întâmplat până acum, aşa se va petrece şi de acum încolo. Şi, e greu de crezut că mai nou-intraţii în politică pe uşa jurnalisticii sau comentariului politic vor rezista mai bine decât predecesorii lor.

Şi totuşi, cu tot mediul inadecvat, Ion Iliescu, obsedat de locul său în istorie, încearcă de ceva vreme să se prezinte drept un nou don Quijote. Prezentându-se drept vechi politician principial, gata să sacrifice multe pe altarul credinţelor politice sau al disciplinei de partid, dornic să poată deschide drumul către o nouă conduită politică, Ion Iliescu şi-a văzut întreg eşafodajul prăbuşindu-se. Prin formula sa simplă, dar percutantă, studenta prezentă la dezbaterea din cantina Politehnicii bucureştene i-a spulberat însă iluziile şi l-a readus la trista realitate. Locul său în istorie nu poa­te fi impus nici prin grosiera propagandă, nici prin subtilul marketing. Oricât ar încerca să se adapteze timpurilor, Ion Iliescu nu poate schimba o "istorie tristă".

Amărăciunea enunţului care a provocat această reacţie ce aminteşte de mai vechiul "Măi animalule!" demonstrează că preşedintele de onoare al PSD nu a înţeles nici acum că nu se poate deroba de responsabilitate. Ori, dacă priorităţile politice, economice sau sociale ale României sunt atât de des inversate, răspunderea politică a lui Ion Iliescu nu poate fi eludată. Şi acum, când după Raportul de ţară al Comisiei europene nici un reprezentant al clasei politice nu a putut vorbi convingător despre urgenţa reformelor, dar mulţi au fost elocvenţi cerând schimbarea lui Daniel Morar de la DNA, impactul politicii girate două decenii de Ion Iliescu este vizibil. Personajele triste care străbat fără vocaţie politică scena istoriei recente nu creează efuziune, ci doar o grea amărăciune. Atunci când trucurile ieftine ale manipulării şi diversiunii politice nu mai ţin, din măreţia de operetă a decorurilor pe care mai marii timpului au folosit-o cu dexteritate nu mai rămâne decât esenţa unei istorii pierdute. Gustul amar al trecutului recent nu poate fi anihilat nici prin scamatorii mediatice, nici prin selecţia "riguroasă" a cadrelor.