Jocul găinii

Într-o secvenţă memorabilă din Rebel fără cauză (1955), James Dean este angajat într-o cursă dementă împotriva lui Corey Allen. În film, aceştia joacă rolul unor tineri rebeli, plictisiţi de viaţă şi angajaţi într-un conflict absurd, accidental. La semnalul unei domnişoare (interpretată de Natalie Wood), cei doi, la volanul unor maşini furate, accelerează către o faleză. Ideea este că cel care frânează primul pierde.

Pierde ce anume? - veţi întreba. Jocul. Cei doi tineri joacă de fapt un joc numit "jocul găinii" (game of chicken). Se angajează, simultan, într-o activitate simplă şi autodistructivă. Iar cel care cedează primul pierde. A devenit, cum s-ar spune, "găină". I s-a făcut frică şi a arătat-o.

Tema aceasta, a jocului gănii, este bizar de vizibilă şi în peisajul muzicii contemporane. Într-un clip interesant (My Favourite Game, 1998) al celor de la The Cardigans, personajul şofează, în extaz, exact în calea unei maşini care se apropie din sens opus. Aceeaşi schemă în clipul, recent, al Lanei Del Rey, Born to Die (2012).

Prin această introducere, am ajuns la chestiune: este politica un joc?

Auzim adesea această expresie. Uneori aceasta este formulată ca un fel de reproş. Politicienii "se joacă" în loc să... muncească (presupun). Dar nu acesta este contextul în care pun eu acum întrebarea. Ci acela al teoriei jocurilor.

Cititorii ştiu, desigur, că de câteva decenii există un puternic set de instrumente analitice numit "teoria jocurilor". Teza centrală a acestei discipline este aceea că acţiunile, comportamentul actorilor raţionali pot fi înţelese ca un joc cu reguli precise, unul în care participanţii mută pentru a câştiga.

Jocul gănii este unul dintre cele mai simple asemenea jocuri. Aici avem doi participanţi şi o matrice simplă a posibilităţilor. Câştigător este acela dintre cei doi care nu cedează. Cel care cedează pierde. Însă, dacă ambii nu cedează, ambii pierd. La fel ca în clipurile cu tineri teribilişti care conduc unul împotriva celuilalt şi intră într-o fatală coliziune frontală, pentru că nici unul nu cedează.

Iarăşi, unii cititori cunosc deja că acest joc, al găinii, a fost utilizat pentru a descrie comportamentul unor actori politici precum superputerile angajate în cursa înarmării nucleare în timpul Războiului Rece. Şi, dacă stăm să ne gândim, poate că am descoperi şi în jurul nostru exemple ale acestui joc.

Eu unul, am îndoieli. Dar să nu anticipăm şi să ne întoarcem către filmul cu James Dean. Aici, cele două personaje (Jim şi Buzz) se pregătesc să se urce la volan. La un moment dat, în timp ce fumează o ţigară (simbolic, ultimul fum al condamnatului la moarte), Jim îl întreabă pe Buzz de ce trebuie să facă asta. Buzz îi răspunde, criptic, "Trebuie să faci ceva, nu?".

Filmul surprinde foarte bine acest moment psihologic, unde sensul derapează. Într-adevăr, întrebarea esenţială - "De ce m-aş antrena într-un asemenea joc?" - este nerezolvabilă strict în termenii regulilor jocului.

Jim şi Buzz se prind, totuşi, în joc. În acest moment, privirea lor se îngustează, nu pot vedea decât strict înainte. Este momentul în care moralitatea lor devine o linie, precum aceea de la osciloscopul celor aflaţi în moarte cerebrală. Jocul pur nu trimite decât la sine.

Ieşirea din jocul găinii este de asemenea problematică. Să spunem că decid să părăsesc jocul înainte de impact. "Aha, ţi s-a făcut pielea găină! Ai pierdut!". Nu, pur şi simplu întrerup jocul. Ies! Da, însă aici abandonul este chiar o mişcare a jocului. Am ieşit sau nu?

Iarăşi, filmul este mai inteligent decât unii dintre spectatorii săi. Personajele nu sunt guvernate decât aparent de regulile jocului găinii. Jim nu pune frână, ci deschide portiera şi se aruncă din maşină în ultimul moment. Buzz se pregăteşte şi el să trişeze, însă mâneca jachetei i se prinde, împiedicându-l să iasă. Spectatorii fug de poliţie. Titlul complet al cărţii, de Robert M. Linder, care a stat la baza scenariului, este mai lămuritor: "Rebel fără cauză: hiponoanaliza unui criminal psihopat" (1944). Nu chiar subiectul angajat în calculul raţional al posibilităţilor prevăzute de teoria jocului...

Avem adesea tentaţia de a explica politicul prin altceva. La limita de jos, prin "flăcări violete" sau "profeţii mayaşe". La limita de sus a sofisticării intelectuale, prin teoria jocurilor, istorie economică sau orice altă disciplină academică. Însă politicul are identitatea sa. Oamenii - chiar şi cei mai mari lideri - sunt, desigur, influenţaţi. De idei stupide, de constrângeri economice, de climă sau de o durere de cap. Însă, în cele din urmă, iau decizii politice, într-un context politic. A căror eficienţă este dictată tot de pârghiile politice pe care le au la dispoziţie.

Totuşi, politica este uneori un joc. Dar este mai ales pentru că actorii politici aleg să o practice în acest regim. Atunci când ei devin prizonierii unui set restrâns de reguli, mai degrabă arbitrare, şi când sunt absorbiţi de mişcările "adversarului", căruia doresc să îi răspundă cu orice preţ.

Jocul găinii ne mai învaţă şi altceva. Rolul trufiei. Ce doresc să câştige Jim şi Buzz? Pentru o persoană normală, nu este nimic serios de obţinut aici. Însă, cei doi au ajuns într-o fundătură pe care şi-au construit-o singuri. Fiecare este prea orgolios pentru a mai face ceva decent. Iar rezultatul este conflictul şi dezordinea. La începuturile filozofiei politice moderne, Thomas Hobbes a afirmat acest rol, anarhic, al trufiei.

Prea frecvent, în spaţiul public, auzim o retorică a ţâfnei. Este o adevărată modă astăzi să te arăţi deranjat de te-miri-ce. Uneori, de lucruri care nu te privesc în nici un fel direct. Şi să "dai peste bot" specimenului care a îndrăznit, mă înţelegi... Există chiar emisiuni dedicate acestui scop. Limba română are o expresie plastică despre un asemenea limbaj: "răţoială". În cazul acesta, presupun că jocul găinii şi alte asemenea scheme s-ar putea să ajute să înţelegem ce se petrece cu bietele creaturi.