Jocuri electorale

Am să vă arăt un joc nou. Dar mai întâi, puţină teorie. În cartea sa clasică, Teoria generală a utilizării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor (1936), Keynes introduce un experiment mental interesant, care s-a numit, mai apoi, "concursul de frumuseţe keynesian". Presupunem că un ziar publică o sută de fotografii ale unor chipuri şi le cere cititorilor să aleagă şase dintre acestea, care sunt cele mai frumoase. Cititorii care au indicat cele mai populare chipuri primesc un premiu.

Un cititor simplu la minte ar alege pur şi simplu chipurile care îi plac lui. Însă unul mai raţional ar alege în funcţie de percepţiile celorlalţi. Mai precis, în funcţie de ceea ce îşi imaginează că sunt percepţiile celorlalţi.

Dar un cititor cu adevărat sofisticat? Acesta ar alege luând în calcul şi percepţiile pe care ceilalţi le au cu privire la percepţiile celorlalţi... Iar unul şi mai sofisticat ar trece la nivelul următor, luând în calcul percepţii despre percepţii despre percepţii...

Ideea este simplă: alegerile nu sunt neapărat simple. Ceva asemănător se petrece în alegerile politice. Teoreticienii au descris ceva numit "votul tactic". Votez nu doar în funcţie de propriile preferinţe, ci şi în funcţie de ceea ce cred că au de gând alţii să aleagă. De pildă, la alegerile pe listă votez un partid despre care cred, pe baza sondajelor de opinie, că va lua peste 5%, chiar dacă nu acesta ar fi, în mod ideal, alegerea mea. Sau la alegerile prezidenţiale cu două tururi votez un candidat nu chiar pe placul meu, pentru că ştiu ca doar acesta ar avea şanse să îl învingă, în final, pe un alt candidat, care mi se pare inacceptabil.

"Concursul de frumuseţe keynesian" ne arată de ce este dificil să anticipăm opţiunile actorilor raţionali ce acţionează împreună. "Votul tactic" ne arată de ce este dificil să anticipăm rezultatele unui scrutin doar pe baza unor sondaje simple.

Trebuie să pun la încercare în continuare răbdarea cititorului cu câteva consideraţii abstracte.

Cum ştim, într-o situaţie electorală, care sunt "intenţiile celorlalţi"? De regulă, pe baza sondajelor de opinie. Dar acesta este doar începutul. Pornind de la aceste sondaje, ne construim un scenariu cu privire la acţiunile celorlalţi. Dar şi alţii fac la fel...

Totul se petrece în imaginaţie. Spun "totul" pentru că acest joc electoral este diferit de multe alte jocuri reale, unde preferinţele altora sunt relevate. Spre exemplu, în jocuri precum cel de şah: fiecare jucător reacţionează, pe rând, la mişcările, clare, ale celuilalt. În alegerile politice însă nu prea avem cum să facem asta.

Doar într-o măsură limitată, în alegerile cu două tururi. Vedem ce au preferat ceilalţi şi ne ajustăm opţiunea din turul II. Observaţi însă că această dezvăluire a preferinţelor este foarte limitată. Nu am decât un singur moment în care îmi pot ajusta opţiunea. Şi asta doar pe un set redus de candidaţi (cei doi care s-au calificat).

Am descoperit ceva important. Sistemele electorale moderne au o fobie a preferinţelor relevate. În principiu, ele sunt construite ca şi cum oamenii ar vota absolut simultan, într-o completă ignoranţă a opţiunilor celorlalţi. Acesta este, dealtfel, motivul pentru care este interzisă publicarea sondajelor de opinie în ziua votului.

Să construim acum un joc, al unor alegeri în care preferinţele celorlalţi sunt cunoscute. Vom vedea la final şi de ce construim acest model.

Să ne imaginăm, aşadar, o ţară cu 41 de judeţe. Dar în loc să organizăm alegerile simultan, în aceeaşi zi, le organizăm după regula "ziua şi judeţul". Şi pentru că în jocul nostru avem maşini de numărat buletinele de vot (aşa cum există în numeroase state), rezultatele, exacte, sunt cunoscute publicului la sfârşitul zilei. Pentru a fi corecţi până la capăt, în spiritul democraţiei oraşelor greceşti, ordinea în care judeţele "intră la vot" în cele 41 de zile este trasă la sorţi.

Realizaţi imediat diferenţa. Cei care votează joi pot vedea ce s-a votat miercuri. Şi cumulativ, care este scorul de până atunci al candidaţilor. Altfel, nimic nu este schimbat în raport cu sistemul "normal".

În termenii teoriei jocurilor (game theory), am reconstruit alegerile dintr-un joc simultan într-un joc secvenţial. Ideea este să descoperim anumite trăsături ale sistemelor electorale moderne.

Vă întreb doar atât: aţi vota altfel decât într-o alegere "normală"? (Majoritatea cititorilor, suspectez, ar recunoaşte că şi-ar ajusta "în mers" preferinţele). Şi a doua întrebare: candidaţii şi-ar ajusta campania în funcţie de opţiunile relevate, de la o zi la alta, ale alegătorilor? (Răspunsul este evident, dar merită întrebat, nu-i aşa?).

Unul dintre motivele pentru care alegerile sunt "ciudate" pentru unii este exact acesta: alegători şi candidaţi, deopotrivă, nu ştim prea multe, ci doar ne imaginăm lucruri, despre preferinţele altora. Încercăm să le luăm în calcul, să le "potrivim". Uneori ne iese, alteori, nu... Aşa cum a suspectat Keynes, acesta este un exerciţiu complicat, cu multe capcane.