La Cannes, timpul e frumos şi repertoriul mohorât. Cum primele filme sunt, deocamdată, neconvingătoare, mi s-a părut mai interesant să mă ocup în exclusivitate, de premiera mondială a filmului lui Radu Muntean intitulat "Un etaj mai jos", care tocmai a intrat sub reflectorul criticii internaţionale.
• LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL!
...rezuma Radu Muntean sursa de inspiraţie a celui de-al cincilea lungmetraj al său, UN ETAJ MAI JOS, selecţionat la Cannes de prestigioasa secţiune paralelă "Un certain regard". Din întâmplare, i-a cazut în mâini un articol dintr-un ziar de provincie despre un locatar, martor incidental la o dispută amoroasă a vecinului din bloc. A trecut impasibil peste întâmplare, până ce a doua zi să fie găsit cadavrul femeii. Omul s-a dus la poliţie să spună ce ştie, dar dacă ar fi intervenit atunci, pe loc, dacă s-ar fi implicat cât de cât, poate că deznodământul tragic ar fi fost evitat...
Aşadar, de la articol, Muntean trece la ficţiune, la ce s-ar fi întâmplat dacă...
Dacă, de pildă, vecinul nu s-ar fi sinchisit nici după constatarea uciderii să fi alergat să spună ce ştie... Dar ce ştie? Mai nimic, doar că a surprins o ceartă benignă. Şi să anunţe, cui? Unor birocraţi care pun cap la cap declaraţii contradictorii? Povestea e un pretext, pe Muntean îl interesează caracterele şi evoluţia lor. Spaţiile de desfăşurare ale acestora sunt diverse, de la o expoziţie de câini la un exerciţiu de favoritism al poliţiei.
Dar s-o surprindă (evoluţia caracterelor), cum? În nici un caz prin cuvinte. Ar fi prea la îndemână pentru ceea ce urmăreşte. Pentru cuvinte - susţine el- sunt făcute cărţile. Cinematograful e un alt limbaj, al corpurilor, ele trebuie să spună povestea. Şi apoi, tăcerea elocventă, nespusul, contribuie la intrigarea spectatorului, amplifică tensiunea.
• UN FILM AL REMUŞCĂRII...
În filmul lui Muntean fiecare secvenţă se instalează nu pe o explicaţie sau o decizie, ci pe ambiguitate. Arta poetică a cineastului e limpede, o undă de îndoială e mai puternică decât acţiunea, realizatorul devine el însuşi un martor, iar publicul vine cu propriile sale suspiciuni şi soluţii. Sigur că evenimentele ulterioare amplifică atât misterul, cât şi tensiunea, dar adevărata sa miză e instalarea remuşcării. Acesta e filmul pe care-l realizează Muntean.
Îmi place, la filmul său, înainte de toate, că autorul nu se repetă. M-am temut că o va face, fiindcă subiectul sugerează o revenire la excelenta secvenţă a explicaţiei dintre soţi din Marţi după Crăciun, care începea, ca şi aici, domol, pe nespuneri, şi exploda după ce trece prin toate nuanţele pierderii controlui, până la ruptură. Cineastul s-ar fi putut repeta, dar a ocolit tentaţia. Îmi place apoi că limbajul e minim şi aluziv. Când mezinul familiei bolboroseşte, în somn, parole de jocuri video, asta înseamnă cât de îngrijorătoare a devenit dependenţa de virtual a lumilor noastre; când comisarul de poliţie întreabă, în treacăt, dacă prietenosul câine al familiei nu cumva muşcă, asta duce cu gândul la prudenţa cu care omul legii refuză să se instaleze într-o profesie în care riscul intră în caietul de sarcini; victima care declanşează conflictul nu există, prezentă e doar vocea, cadavrul ei nu e marcat nici măcar printr-un bocet, sau prin clevetirile cumetrelor, vizual tema e marcată bressonian prin licărul unei lumânări, lumânare simplă şi insistentă ca o remuşcare. Şi îmi mai place filmul acesta pentru că un critic francez (de la prestigiosul Le Film Francais), a putut să descifreze explicit în el "un sfâşietor caz de conştiinţă pentru o ţară bântuită de spectrul unei dictaturi care a ridicat denunţul la datorie civică.."
Iată un comentator care ştie să citească un film.