La jumătatea drumului

La 30 de ani de la căderea lui Ceauşescu suntem la abia jumătatea drumului spre un sistem stabil. Am reuşit să schimbăm şi sistemul şi regimul politic, dar nu a fost le fel de simplu cu societatea care l-a tolerat şi mentalităţile. Pentru ca schimbarea începută acum trei decenii să se realizeze vor fi necesare trei generaţii, deci cam 60 de ani. Aşa că astăzi suntem cam la jumătatea drumului. Dar partea pe care am parcurs-o a fost jumătatea grea! Aşa se şi explică emoţia puternică care însoţeşte Revoluţia!

O revoluţie - sau mai bine zis, un proces revoluţionar - care continuă. O revoluţie nu poate fi limitată în timp. Nu începe şi nici nu se sfârşeşte la o anumită dată şi oră. Revoluţia franceză nu a început la 14 iulie când a căzut Bastilia, nici la 5 mai când începea Adunarea Stărilor şi nici nu s-a sfârşit la 18 Brumar (9 noiembrie 1799) când Napoleon instala Consulatul printr-o lovitură de stat. Revoluţia franceză îşi avea originile în filosofia Luminilor care a pregătit-o. Voltaire, Diderot, Rousseau au jucat un rol esenţial în pregătirea terenului intelectual pentru revoluţie. Fără ei revoluţia franceză nu ar fi existat. Aşa că revoluţia franceză trebuie privită în raport cu Marea durată, ca începând în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cam odată cu Regenţa, şi continuând până după Comuna din Paris, atunci când regimul republican se va fi consolidat. Dar experienţa Statului francez a lui Petin dintre 1940 şi 1944 arată că nici măcar această stabilizare n-a fost definitivă.

La noi Revoluţia era pregătită de o întreagă mişcare de disidenţă şi de opoziţie, care începea să se manifeste în 1977 cu mişcarea Goma, lansarea SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii ) şi greva minerilor din Valea Jiului, continua cu revolta din 15 noiembrie 1987 de la Braşov şi era secondată de o dizidentă la început puţin vizibilă, apoi din ce în ce mai structurată. În decembrie 1989 a fost în egală măsură debutul unui proces dificil şi sinuos de democratizare şi momentul păcatului originar. Violenţa, cu reverberaţiile ei istorice, devenea elementul fondator al noii construcţii politice. Iar executarea cuplului Ceauşescu - un adevărat regicid ritual ca în 1649 în Anglia şi în 1793 în Franţa - pecetluieşte această tendinţă care va imprima un curs abrupt democratizării. De atunci vine şi confuzia dintre politică şi justiţie care s-a instalat de la început în inima sistemului. Până acum drumul a parcurs trei etape: liberalizarea regimului (1989-1992), tranziţia economică spre o formă de capitalism (1992 - 2000) şi democratizarea (după 2000). Această etapizare este însă relativă, căci anumite caracteristici - democratizarea - au început mai devreme, iar altele au continuat şi mai târziu - tranziţia economică.

Mai întâi a fost liberalizarea. Iar dacă în alte state foste comuniste liberalizarea politică şi tranziţia economică au mers mână în mână, la noi ele au fost două procese succesive. În aceste condiţii nu e de mirare că mai întâi s-a manifestat tentaţia "despotismului luminat" care să asigure "liniştea" liberalizării. "Un preşedinte pentru liniştea noastră!" Era, de altfel, modelul gorbaciovist, încă la modă până la lovitura de stat eşuată de la Moscova din august 1991. Dacă privim retrospectiv evoluţiile vieţii politice central-europene către iliberalism, s-ar putea ca acest "despotism luminat" timpuriu să fie explicaţia faptului că, după acest experiment refutat, n-am cunoscut contrarevoluţia conservatoare puternic centrată pe lider. Deşi tentative au mai existat şi la noi - a se vedea mandatele prezidenţiale ale lui Traian Băsescu până la suspendarea din 2012. Acele state de la Visegrad, grăbite să termine cât mai repede tranziţia, dintr-un optimism fără bază au sărit etape. Iar astăzi Istoria se răzbună!

Anul 1990 a fost unul al violenţei structurante, iar alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1990, din 20 mai, prea repede organizate de un Front al Salvării Naţionale dornic să-şi conserve poziţia de dominaţie ocupată la căderea lui Ceauşescu, au dat naştere unui sistem politic disfuncţional: personalizarea excesivă a vieţii politice, executiv bicefal conflictual, un parlament subordonat şi infantilizat, o administraţie publică clientelizată, toate debuşând într-un sis-tem de partide cartelizat. Pe acest fundal, relaţia dintre politică şi justiţie a degenerat. Confuzia rolurilor a domnit dintru început, iar de justiţia revanşardă, ilustrată de procesul cuplului Ceauşescu din decembrie 1989 sau de procesul CEPX (lotul membrilor Comitetului Politic Executiv al PCR format din Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi Ion Dincă, toţi patru condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru genocid) la atacul împotriva justiţiei de astăzi, lucrurile nu par să fi evoluat accelerat. Dar, iarăşi, dacă privim în jurul nostru fie spre Ungaria, fie spre Serbia, Ucraina şi Moldova, chiar şi spre Bulgaria, în mod surprinzător România pare să fi rezistat ceva mai bine tendinţelor contrare democraţiei.

Debutul nesănătos al vieţii politice româneşti din 1990 este reliefat de alegerile din 20 mai 1990. Puterea covârşitoare (67% din voturi şi 70% din mandate) pe care un electorat confuz şi manipulat a oferit-o FSN a generat condiţiile unei evoluţii politice care a favorizat clientelismul şi corupţia. Cu nici o lună mai târziu, convinşi că acest scor permite orice, noii conducători plebiscitaţi de Popor au organizat intervenţia din 13-15 iunie din Piaţa Universităţii. În absenţa unor contraponderi politice eficace, politica a generat greu un antidot: justiţia. A fost însă nevoie de un deceniu şi jumătate şi de o primă modificare a Constituţiei în 2003. Însă Justiţia fără mobilizarea civică nu ar fi rezistat. Iar mobilizarea civică îşi are originea în acea Decembrie 1989.