La revedere, dragă lămâie!

Spre sfârşitul războiului, în Germania nazistă nu se mai găseau lămâi. Ca atâtea alte produse, nici citricele nu mai puteau fi importate din cauza blocadei. Aşa încât autorităţile au decis că cetăţenii pot foarte bine înlocui lămâia cu rubarbul, care avea avantajul de a fi cultivat local. Propaganda lui Goebbels a început o campanie pentru a-i convinge de justeţea acestei substituţii: "Vibraţiile solului sunt transmise sângelui german. La revedere, dragă lămâie! Călătorie sprâncenată! Nu mai avem nevoie de tine!".

Un lucru pe care adesea îl ignorăm e măsura în care multe dintre componentele stilului nostru de viaţă, contemporan, sunt rezultatul direct al războiului. Să luăm un exemplu: banala sticlă de Fanta. În vremea aceluiaşi război, germanii nu mai puteau importa concentrat pentru Coca-Cola. Aşa încât reprezentantul local al firmei americane a început să caute un substitut şi a descoperit că industria alimentară germană producea cantităţi considerabile de reziduuri de mere (cotoarele fructelor). Acestea au fost puse la fermentat şi s-a obţinut o băutură acidulată pentru care propaganda a căutat un slogan "fantezist". De aici numele Fanta. Chiar aşa de fantastică formula de război probabil că nu a fost, pentru că după 1945 fabricantul a înlocuit merele cu non-germanele citrice...

De ce acest mic ocol istoric? Pentru că vom căuta un răspuns la o întrebare relevantă pentru zilele noastre. La ce serveşte Statul? La plata pensiilor? La trimiterea omului pe Lună? La acordarea licenţelor TV?

Un om care ar fi trăit acum un secol, două, ar fi avut răspunsuri foarte diferite. Unele ne-ar fi surprins. Pentru că o funcţie fundamentală îndeplinită de autorităţi, locale sau centrale, era aceea de a asigura siguranţa şi calitatea alimentelor.

Nu era vorba de o funcţie printre altele. Era vorba de ceva esenţial pentru orice guvernare. Pentru a înţelege importanţa acesteia trebuie să ne gândim la frecvenţa şi severitatea foametei. Pentru noi, foametea este ceva ce vedem, foarte rar, doar la televizor. Pentru europeanul de ieri, era o prezenţă sinistră care elimina, ciclic, o parte din populaţie. Şi nu cu mult timp în urmă: ultima foamete de masă din Europa s-a petrecut în 1946-1947, în Moldova Sovietică, secerând peste 100.000 de vieţi.

Iată de ce arta guvernării stabilea acest scop ultim, urgent, al acţiunii politice - eliminarea sau reducerea efectelor foametei. Grânare publice, controlul preţurilor, represiunea elementelor turbulente. Iar când nimic nu mai mergea, slăvirea Divinităţii. Abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu dezvoltarea capitalismului, a scăpat societatea vest-europeană de vizitele acestui Călăreţ al Apocalipsei.

Din acest moment, scopul statului a fost conceput, de către cetăţeni, destul de diferit. Dar cu ce consecinţe?

Una dintre acestea, care ne afectează permanent, este calitatea infectă a alimentelor pe care le consumăm. Am fost zilele trecute la magazin. Am luat nişte roşii dure ca mingiile de ping-pong şi nişte struguri tari, stropiţi, cred, cu ceva chimic. Am găsit pe rafturi salam oribil în pachete de plastic şi plicuri cu frişcă instant.

Acum ceva vreme, aşa ceva nu era posibil. Şi nu doar pentru că nu exista chimia ce ne-a dat faimoasele "E-uri". Falsificarea alimentelor exista şi înainte. Vinul era botezat cu substanţe despre care mai bine nu vă spun nimic, piperul sporit cu tot felul de pulberi, iar cafeaua ajunsese să fie amestecată cu praf din ficat de cal.

Peste toate acestea, însă, veghea Statul (sau Primăria "oraşului-liber"). Uneori foarte eficient. Pâinea, mai ales, era supusă unor controale draconice. Dacă vreun brutar ar fi îndrăznit să vândă pâinea de azi, cu gust de plastelină, ar fi declanşat o revoltă urbană.

Statul modern, cu toate legile şi controalele sale de calitate, a decis să lase scrupulele la o parte. Dornic să depăşească şocurile războaielor, foametei şi răzmeriţelor, a intrat pe teritorii unde predecesorii săi pre-moderni nu au îndrăznit. A permis, încurajat sau organizat producţia industrială a unei hrane practic inalterabile.

Dar falsificată cu bună-ştiinţă. Intraţi în acelaşi magazin. Bomboane fluorescente, castraveţi care au acelaşi gust cu ambalajul, lapte chior, ciocolată fără unt de cacao, conserve cu benzoat, pizza congelată, vişine artificiale, margarină colorată.

Gustul public este atât de pervertit încât mulţi consumatori nici nu mai ştiu ce e normal. Iar la această decadenţă a contribuit, cu binecuvântarea Statului, şi "industria". În 1948, la Universitatea Delaware a avut loc competiţia "Găina Viitorului". Rezultatul e puiul-broiler din frigider. Crescut în condiţii infernale, hrănit cu tocături şi injectat cu hormoni, puiul tipic de azi are cu o treime mai multă grăsime decât suratele sale din curte.

Statul renascentist a făcut bani din comerţul de mirodenii. Era o lume a aromelor şi gusturilor tradiţionale. Statul nostru, al Providenţei generalizate, se scaldă în fosfaţi, ciclamat şi E 221.