Lecţia excepţionalismului american

Imaginile ceremoniei de instalare a noii administraţii Biden. Scena tradiţională, la poalele Capitoliului. Un balet protocolar a cărui precizie, atît a planificării, cît şi a execuţiei, echivalează cu frumuseţea celor mai subtile mecanisme de orlogerie. Prin tradiţie, elveţiene. Spectacolul este cu atît mai fascinant, cu cît "rotiţele" sunt oamenii politici cei mai puternici ai Americii: Preşedintele şi Vicepreşedintele ales, Vicepreşedintele administraţiei care îşi încheie mandatul, foşti Preşedinţi ai Statelor Unite, înalţi demnitari ai principalelor departamente ale Guvernului Federal, Judecători ai Curţii Supreme. Nimeni nu face ceea ce-i trece lui prin cap, doar ceea ce i se spune şi a fost prescris. Inclusiv cînd să se ridice în picioare şi cînd să stea aşezat! Aproape nimic neobişnuit. Steagul naţional, steagurile şi simbolurile de paradă ale categoriilor de forţe armate, imnul, jurămîntul prin care Vicepreşedintele şi apoi Preşedintele ales se angajează, în faţa poporului şi a justiţiei, în serviciul de gardă permanentă la obiectivul zero al Democraţiei Americii, Constituţia. Doar lipsa vie a spectatorilor obişnuiţi ai ceremoniei, marcaţi simbolic de steaguri, face notă discordantă. Mii şi mii de steaguri, ţepene şi solemne ca nişte santinele. Toate trimit cu gîndul la frumuseţea, bogăţia de sensuri şi culori, la importanţa "ceremonialurilor de trecere". Încă din zorii a ceea ce numim societăţi umane, de la triburi pînă la conglomeratele postmodernităţii, oamenii au marcat apăsat în geografia reală şi în acelaşi timp mitologică a lumii lor spaţiile cu caracteristici radical diferite şi hotarul dintre ele. Sacru şi profan, lumea viilor şi lumea "celor ce au plecat dintre cei vii" sunt doar cele mai larg cunoscute şi explorate de antropologia, sociologia şi filosofia modernă. Există însă multe altele, cum ar fi trecerea de la un statut social la altul, necăsătorit-căsătorit spre exemplu sau de la lumea mirenilor la lumea preoţească, de la nemembru la membru atestat al unor organizaţii, cum ar fi breslele sau masoneria modernă etc. Toate sunt marcate prin secvenţe de gesturi speciale, prin elemente de port particulare, prin primirea şi oferirea de daruri cu semnificaţii şi puteri deosebite, prin alterări controlate ale stărilor normale de conştiinţă, prin ingerinţa de substanţe sau preparate cu puteri speciale etc. În spaţiul oricărei societăţi, ritualurile de trecere reactualizează permanent harta diferitelor teritorii, atît de radical diferite între ele, încît nu pot fi parcurse în deplină siguranţă în lipsa unei proceduri de împuternicire cu atribute noi şi/sau de purificare. Obiceiul străvechi, supravieţuind doar în cheia minoră a unei ritualistici politizate, cel al întîmpinării ospetelui cu "pîine şi sare" are la origini mai puţin de a face cu ospitalitatea, aşa cum credem, şi mult mai mult cu ritualul de trecere. El avea loc nu oriunde, ci la hotar. Acolo unde "străinul paşnic" cerea acces în spaţiul rezervat al comunităţii respective. Cele două elemente, pîinea şi sarea au atribute şi funcţii de purificare şi compatibilizare. Sarea, extern, putere prezentă şi atestată în toate culturile vechi ale lumii şi păstrată şi astăzi în majoritatea lor (vezi ritualul purificării spaţiului de confruntare, dohyo, în luptele sumo din Japonia); pîinea, vehiculul purificării interne, prin puterea grîului, la rîndul său un purtător al puterii şi caracteristicilor nepereche ale spiritului local al pămîntului. Ei... dar ne-am luat cu antropologia şi era să uităm ce-i mai de preţ. Răspunsul la întrebarea unde se aşază toate acestea în raport cu temele excepţionalismului american? Un excepţionalism asaltat din toate părţile de forţele destructurante ale acestui uragan numit postmodernitate. Mitul frontierei... abia mai supravieţuieşte în varianta frontiereler ştiinţifice sau ale explorării spaţiilor extra planetare; mitul soluţiei integratoare prin "topirea identităţilor" (melting pot)... înlocuit de mitul multiculturalismului; mitul supremaţiei puterii... erodat semnificativ de cultura cooperării sau de culturi alternative centrate pe conştiinţă, libertate, drepturi şi obligaţii atent balansate; mitul libertăţii şi justiţiei pentru toţi... contrazis virulent de mişcări contestatare, fie de la dreapta, fie de stînga, în orice caz din extremele spectrului politic; mitul "capitalismului" ca furnizor inepuizabil de soluţii pentru problemele economice şi sociale structurale ale societăţii americane... subminat de variantele neomarxiste de coloratură locală foarte specială sau de alternative non-marxiste etc. Pe ce se mai poate, deci, sprijini excepţionalismul american, în acest secol? Ceremonia instalării noii Administraţii de la Washington a furnizat două răspunsuri: unul şcolăresc, simplist, schematic şi, de aceea, prea puţin satisfăcător, cel de al doilea cu totul neaşteptat şi dătător de speranţă. Primul s-a regăsit în alocuţiunile tuturor celor care s-au adresat Americii şi americanilor de la tribuna inaugurării, inclusiv Preşedintele Biden: rezilienţa democraţiei americane. Umbra evenimentelor din 6 ianuarie s-a resimţit vizibil, apăsătoare. De unde, nevoia de a pozitiva, de a considera depăşirea cu bine a ceea ce ar fi putut fi mult mai rău drept un merit excepţional al societăţii şi politicii americane. Nu este aşa, ştim foarte bine cu toţii. O ştiu şi cei care au invocat acest răspuns, căci tot ei au vorbit despre fragilitatea structurală a oricărei democraţii şi de aici, despre necesitatea de a o îngriji şi amenaja fără pauze şi fără compromisuri. Al doilea răspuns este însă nu doar surprinzător, ci şi deschizător de orizonturi cu totul speciale. El face trimitere la o forţă spirituală care are rădăcini adînci şi vii în societatea americană şi care ar putea sprijini continuarea traiectoriei istorice a excepţionalismului constitutiv acestei societăţi. Ea se hrăneşte, pe de o parte, din credinţa în valorile umane inalienabile ca oglindiri ale dumnezeirii, indiferent sub ce specie a instituţiilor bisericeşti sunt ele servite (cele catolice şi protestante au fost marcate de ceremonia oficială!), iar pe de altă parte dintr-un izvor spiritual de esenţă pur umană, întrupat, în algoritmul ceremoniei sub specia poeziei. Nu ştiu ce aţi văzut sau simţit dumneavoastră, dar pentru mine prezenţa Amandei Gorman şi actul magic al lecturii poetice pe care l-a oficiat cu senitătatea şi frumuseţea unei preotese a templurilor antice, nu doar au marcat şi înnobilat o ceremonie pur politică, ci au marcat un punct de hotar. Un hotar care ar trebui desfiinţat, dacă este să putem spera la o reconstrucţie politică nu doar în America, ci în tot spaţiul democraţiilor postmoderne: cel care separă politica de valorile şi frumuseţile spirituale ale omului. O separaţie care a născut întotdeauna doar monştrii distrugerii şi ai suferinţei.