Lecturi paralele

Subiectivitatea lecturii nu mai este de mult un mister sau o surpriză, nici pentru teoria interpretării, nici pentru psihologie. Este clar, ştiut şi dovedit, subiectivitatea receptorului cerne elemente diferite ale naraţiunii, face ierarhii diferite de semnificaţie, ba chiar mai mult, îi adaugă, uneori substanţial, "fapte" noi, inexistente în original. Dincolo de fascinaţia "dis-torsiunii", procesul lecturii lasă loc, însă, unui teritoriu comun. Cel în care se regăsesc şi se recunosc toţi cei ce au făcut exerciţiul parcurgerii subiective a întîmplărilor respective, în ciuda diferenţelor de statut social ori cultural. Aşa stau lucrurile şi cu lectura "realităţii", în general, cu cea a "realităţii politice", în particular. Mă rog... asta spune teoria. La noi, practica este întrucîtva diferită, adică... ce mai... cu totul şi cu totul... altfel!

Am avut prima înfăţişare la urne dintr-un şir care ţine electoratul în priză un an şi jumătate: europarlamentarele. Un test, nici pe departe cel mai concludent, privind nivelul de eroziune al coaliţiei aflată la guvernare, privind potenţialul opoziţiei "consacrate", respectiv atractivitatea a ceea ce putem numi ofertele alternative, "anti-sistem". Privite în perspectivă europeană, rezultatele noastre nu sunt chiar foarte diferite, ca structură, de ceea ce se întîmplă prin Europa. Stîlpii tradiţionali ai politicii se erodează în continuare, peste tot. Alternativele cîştigă teren. În ritmuri şi cu consecinţe foarte diferite, în diferite contexte politice. În Germania, spre exemplu, pilonul social-democrat al actualei mari coaliţii de guvernare s-a prăbuşit pur şi simplu, în timp ce creştin-democraţii doamnei Merkel şi-au continuat eroziunea, lentă dar sigură, începută acum mai bine de un deceniu. În Anglia, tabloul în oglindă: conservatorii doamnei May s-au prăbuşit, în timp ce laburiştii lui Corbyn, deşi sunt ţinuţi departe de guvernare, îşi continuă erodarea fără precedent din era post-Blair. În Germania, alternativa favorizată a fost cea a ecologiştilor, partid aproape "clasicizat", ale cărui nuanţe anti-sis-tem abia se mai pot zări. În Marea Britanie, partidul radical anti-european, nicidecum anti-sistem, al lui Farage a cîştigat o victorie zdrobitoare. În Franţa, oferta anti-europeană bine temperată a Frontului Naţional a cîştigat de justeţe în faţa puterii macroniene. Şi aici, socialiştii au continuat eroziunea istorică, începută după căderea comunismului în Est. La noi, stîlpul politic al actualei puteri-guvernări, PSD, a căzut sub "minimul garantat", nu mult, însă, peste nivelul "eroziunii standard". Liberalii, opoziţia clasică, au reuşit să depăşească scorul electoral la PSD-ului, dar creşterea în valori absolute, potenţialul pus în evidenţă este departe de a fi unul pe măsura aspiraţiei de a restructura, din mers, formula actuală de guvernare. Asta, în ciuda prăbuşirii electorale a aliatului PSD, Alde, care a îngropat, astfel, pretenţiile de candidat la prezidenţiale ale lui Tăriceanu şi, foarte probabil, i-a încheiat cariera politică "la nivel înalt". Ofertele alternative au cîştigat teren şi la noi, conturînd ca potenţial o "a treia forţă". Au rămas să supravieţuiască ciotul fosilizat al fostului PD şi "disidenţa pesedistă" a lui Ponta, care pot fi numite oricum, numai alternative la sistem, nu.

În spaţiul nostru politic, lectura acestor rezultate forţează vehement limitele interpretării, fie ea cît de subiectivă. Cel mai "entuziast" a fost Preşedintele Iohannis care a proclamat iminenţa, aproape inevitabilitatea, restructurării formulei de guvernare. Un proiect pe care, iniţial, îl vedea realizat prin simpla şi totala capitulare a PSD-ului, aşteptată mai ales ca efect al extragerii judiciare din politică a lui Dragnea. Implozia nu s-a produs, însă. Guvernul Dăncilă şi-a schimbat oarecum coafura, dar rezis-tă la Palatul Victoria, în timp ce majoritatea parlamentară PSD-Alde dă cu tifla cererii DNA-ului de a-l pune sub urmărire penală pe Tăriceanu. Efectul de domino, nu a avut loc. Pentru Preşedinte, mai rămîne speranţa moţiunii de cenzură. Se lucrează zilele acestea intens, dar cu fiecare zi trecută, psd-ul, aşa sfîşiat de "contradicţii interne" cum se află, îşi strînge totuşi rîndurile şi se pregăteşte pentru a rezista pe baricadele guvernării pînă la ultima zi de mandat. Ba, chiar dincolo de ea!

În loc de partid de opoziţie, PNL-ul a ales să fie "partid prezidenţial". O formulă care, în Franţa, i-a adus cu succes la putere pe Sarkozi şi pe Macron, iar în Rusia pe Putin. Probabil că acesta este scenariul după care i-a fost scris să îşi joace rolul în teritorii politice şi ideologice care de multă vreme nu mai au nimic de a face cu liberalis-mul clasic, ori cu neo-liberalismul post-modern. După ce s-a rebrenduit ca spaţiu de fugă pentru pd-iştii "dezamăgiţi" ai epocii Băsescu, acum are toate şansele să îşi mai ofere un răgaz de supravieţuire, oferindu-se ca spaţiu de refugiu pentru psd-işti "dezamăgiţi", dacă un asemenea curent ar exista şi ar declanşa prăbuşirea istorică a PSD-ului. Năvoade pentru pescuirea acestora au fost însă întinse mai din timp de alţii, în speţă neo-psd varianta Ponta, în care s-au pompat suficiente resurse pentru a supravieţui politic şi electoral.

O formulă electorală nouă, USR-PLUS, obţine peste o cincime din voturi la prima strigare, aproape la egalitate cu PSD-ul şi doar cu cîteva procente sub cîştigător, PNL. Promite un viitor! Problema este, care anume??? De partid anti-sistem, sau doar de tender-remorcă pentru o formulă de alianţă la guvernare în beneficiul PNL. Din interiorul construcţiei electorale mesajul pare să indice menţinerea cursului ca partid anti-sis-tem. Presiunile din afară pentru schimbarea acestui curs sunt însă imense. Iar ele sunt legate, imediat, de viitorul scrutin, cel prezidenţial. Logica prezidenţialelor este deja fixată: "Cu sau împotriva lui Iohannis", a treia cale nu există! Un candidat propriu la prezidenţiale ar marca teritoriul distinct, "neatîrnat", al USR-PLUS, iar un scor onorabil în primul tur ar contribui la consolidarea ariei electorale de care are nevoie pentru viitoarele alegeri locale şi parlamentare. Un candidat propriu ajuns în turul II ar fi o uriaşă victorie, echivalentă cu consacrarea politică definitivă. Mai mult, un candidat USR-PLUS în turul doi reprezintă o ameninţare foarte solidă pentru actualul Preşedinte, deoarece poartă cu el potenţialul de a coagula votul anti-Iohannis al psd-iştilor. "Coşmarul de la Cotroceni"!!! Lui Iohannis îi trebuie în turul doi un contra-candidat care să fie "răul mai mare", nu "răul mai mic"!! Candidatul USR-PLUS nu poate juca acest rol, convingător. Viitorul promiţător al USR-PLUS are deasupra capului sabia prezidenţialelor. În afară de a învinge în bătălia pentru Cotroceni, echivalentul unui miracol, USR-PLUS nu mai are nici o variantă cîştigătoare. Desigur, îi rămîne soluţia minimalistă a ataşării la trenul prezidenţial, vagon de clasa a II-a, după PNL, reţetă ideală pentru a-şi asasina viitorul, dar de a supravieţui politic, măcar o vreme, comod.