Lehman Brothers, amintiri despre viitor

Dispariţia unei venerabile bănci de investiţii de pe Wall Street nu a fost suficientă pentru învăţarea lecţiilor crizei, o criză care a fost negată de oficialii marilor bănci centrale până în ziua fatidică de 15 septembrie 2008.

În decembrie 2010, pe site-ul publicaţiei Business Insider a fost publicată o colecţie de declaraţii ale lui Ben Bernanke, preşedinte al Federal Reserve între 2006 şi 2014, des­pre care autorii spun că "sunt aşa de absurde, încât nu ştii dacă să râzi sau să plângi".

"Guvernul SUA are o tehnologie, numită tiparniţă, care permite producţia discreţionară a dolarilor fără niciun cost", scria Bernanke într-un studiu din 2002.

Dar cum să nu existe costuri la nivelul societăţii când se creează artificial putere de cumpărare şi apoi este distribuită discreţionar? Orice economist care are astfel de convingeri face de râs întreaga profesie şi nu ar trebui să depăşească "rangul" unui măturător de stradă.

Şi totuşi, Ben Bernanke a fost numit şi confirmat să fie urmaşul lui Alan Greenspan la conducerea celei mai puternice bănci centrale din lume.

După ce a ocupat fotoliul de preşedinte al Fed-ului, Bernanke şi-a exprimat convingerea, în luna mai 2007, că "nu ne aşteptăm la propagarea efectelor de pe piaţa creditelor subprime la nivelul economiei sau sistemului financiar", iar în ianuarie 2008 spunea că "Federal Reserve nu prognozează o recesiune", deşi economia americană tocmai intrase în Marea Recesiune.

La mijlocul anului 2009, tot Ben Bernanke declara, în faţa unei comisii a Congresului, că "Federal Reserve nu va monetiza datoria", deşi banca centrală americană pornise deja tiparniţa în noiembrie 2008 pentru a cumpăra instrumente financiare "construite" pe baza creditelor ipotecare (n.a. MBS, Mortgage Backed Securities).

Au urmat alte două etape ale programului de relaxare cantitativă, QE2 şi QE3, în urma cărora bilanţul Federal Reserve s-a "îmbogăţit" şi cu un portofoliu de obligaţiuni guvernamentale de peste 2,4 trilioane de dolari.

Aceste măsuri disperate au fost "împachetate" frumos şi vândute unui public cuprins de panică, care a fost convins, cel puţin o vreme, că "autorităţile" ştiu ce fac, iar salvarea Wall Street-ului este o condiţie absolut necesară pentru a evita prăbuşirea Main Street-ului (n.a. termen generic pentru economia reală).

Nenumărate cărţi şi studii au abordat cauzele Crizei Financiare Globale, printre care cele mai "populare" sunt lăcomia bancherilor şi relaxarea reglementării sistemului financiar, însă adevăratul "izvor" îl reprezintă ruperea legăturii dintre dolar şi aur, în 15 august 1971.

Până atunci, însemnele monetare mai aveau, cel puţin teoretic, o acoperire în metalul preţios, care a îndeplinit rolul banilor timp de milenii.

Bancherul JP Morgan declara în 1912, în faţa unei comisii a Congresului, că "banii sunt aur şi nimic altceva", în timp ce sublinia diferenţa între bani şi credit.

Fără "ancoră", creditul acordat sectorului nefinanciar din SUA a intrat pe o traiectorie exponenţială, a cărei divergenţă faţă de creşterea Produsului Intern Brut s-a accentuat puternic, mai ales după 1990 (vezi graficul 1).

Pe fondul "stimulării" monetare a Federal Reserve din ultimii 10 ani, dezechilibrul dintre credit şi PIB a ajuns la cote care induc nostalgia după vremurile "bune" de la sfârşitul deceniului trecut.

Aceasta nu îi împiedică pe trei dintre "actorii" principalii ai crizei financiare globale să revină în atenţia publicului cu un editorial în New York Times, în care ne spun "ce avem nevoie pentru a lupta împotriva crizei viitoare".

După ce au recunoscut că "seminţele crizei au fost plantate timp de mai multe decenii", Ben Bernanke, Timothy Geithner şi Henry Paulson scriu că "autorităţile de reglementare financiară au nevoie de instrumente adecvate pentru combaterea incendiilor" şi avertizează că "puterea de a acţiona în condiţii de urgenţă a Fed-ului a fost restricţionată, iar Trezoreria nu mai poate garanta fondurile de piaţă monetară", aceste puteri fiind "de o importanţă critică pentru oprirea panicii din 2008".

Editorialul din NYT scris de Bernanke, Geithner şi Paulson a primit o replică din partea reputatului analist Jim Grant, care scrie că aceştia ar putea beneficia de lecţiile oferite de Peter Fisher, fost vicepreşedinte al Federal Reserve Bank of New York.

În cadrul unei conferinţe din martie 2017, Fisher a declarat că "în mod curios, Fed-ul nu a recunoscut nicio greşeală, toate experimentele au avut succes, fără efecte secundare negative, fără pervertirea motivaţiilor, doar scăderea randamentelor".

Fostul oficial al băncii centrale americane mai subliniază că "în loc să evite dezbaterile privind incertitudinea, crezând că astfel îşi păstrează credibilitatea", Federal Reserve ar trebui să ştie că "nu îşi poate recâştiga credibilitatea decât dacă abordează deschis problema incertitudinii deciziilor de politică monetară".

Mai mult, Fisher arăta că "normalizarea politicii monetare nu înseamnă doar readucerea dobânzilor la un nivel similar celui din trecut", ci, mai ales, "eliminarea obiceiurilor proaste care s-au format între timp".

Toate marile publicaţii financiare internaţionale au scris în ultimele zile despre lecţia oferită de prăbuşirea băncii de investiţii Lehman Brothers.

"Criza financiară ne-a făcut să ne fie frică de risc, dar numai pentru un timp", arată Greg Ip în Wall Street Journal.

Financial Times a mers mai departe, dedicând o întreagă serie de articole "memoriei" crizei financiare globale, unde s-a remarcat mărturisirea unui renumit jurnalist al publicaţiei, John Authers.

Acesta a mărturisit, pe fondul prezenţei sale în New York în acea perioadă, că "în vreme de criză, câteodată nu spui toată povestea" şi a recunoscut că "a existat o perioadă în care nu am publicat informaţii importante pentru cititori".

Despre ce este vorba? La două zile după falimentul Lehman Brothers, Authers spune că a trăit "cea mai înfricoşătoare zi din criză", în condiţiile în care AIG, gigantul din industria asigurărilor, a fost salvat cu 85 de miliarde de dolari de către autorităţile americane.

AIG s-a angajat timp de mai mulţi ani în garantarea instrumentelor derivate "elaborate" de marile bănci de pe Wall Street, în special CDS-uri (n.a. Credit Default Swap). Incapacitatea de plată ar fi condus la prăbuşirea în lanţ a unor mari instituţii financiare, printre care s-ar fi aflat şi Goldman Sachs.

Pe fondul panicii generalizate, jurnalistul de la FT a mers la Citibank pentru a-şi diviza depozitele, inclusiv prin transferul la alte bănci, astfel încât resursele sale financiare să intre sub acoperirea pragului de garantare.

Acolo a găsit o coadă lungă, formată, aproape în exclusivitate, de angajaţi ai marilor instituţii financiare de pe Wall Street, care îşi "împrăştiau" banii. Când a ajuns la ghişeu, angajatul Citi i-a explicat că există o înţelegere cu banca de peste drum, Chase Bank, subsidiară a gigantului JP Morgan, astfel încât clienţii să nu fie nevoiţi să-şi mute fondurile.

Soluţia a fost deschiderea unor conturi pe numele soţiei, copiilor, probabil şi a căţelului, astfel încât depozitele să nu "fugă" la alte bănci.

Jurnalistul de la FT spune că nu a scris despre această situaţie deoarece "o singură fotografie ar fi fost suficientă pentru a împinge sistemul dincolo de marginea prăpastiei". Oare a fost responsabilitate sau complicitate?

Acum Authers scrie că "în cazul unei noi crize nu voi mai păstra tăcerea". Confesiunea şi promisiunea ziaristului de la FT nu au fost suficiente pentru a obţine iertarea de la un cititor. "Deci oamenii din interior îşi protejează banii, însă consideră că este justificată menţinerea publicului în ignoranţă, deoarece noi am intra în panică", scrie cititorul FT, pentru care "articolul a contribuit la erodarea încrederii, deja reduse, pe care o avem în sectorul financiar şi jurnaliştii săi".

Lecţiile crizei par că au fost învăţate, deşi tardiv, de un fost conducător al unei importante bănci centrale.

În cartea sa publicată în primăvara anului 2016, "Sfârşitul alchimiei", Mervyn King, guvernator al Băncii Angliei între 2003 şi 2013, scrie că "încrederea în banii de hârtie se bazează pe abilitatea şi dorinţa guvernelor de a nu abuza de puterea de a-i tipări" şi compară sistemul financiar din ultimele secole cu alchimia.

"O societate care îşi bazează sistemul financiar pe alchimie îşi face o publicitate proastă în ceea ce priveşte raţionalitatea sa", arată King, iar "pentru a pune capăt alchimiei trebuie să ne asigurăm că riscurile implicate în bani şi în sectorul bancar sunt identificate corect şi suportate de cei care se bucură de beneficiile sistemului nostru financiar".

Raţionalitate şi corectitudine? Oare mai ştiu bancherii, inclusiv cei din băncile centrale, semnificaţia acestor noţiuni?

Mervyn King mai avertizează că "lichiditatea este doar o iluzie, care este aici astăzi, iar mâine nu mai este" şi se declară nedumerit că "după cea mai mare criză financiară din istorie, nimic nu s-a schimbat cu adevărat în ceea ce priveşte structura fundamentală a sistemului bancar sau în ceea ce priveşte dependenţa de băncile centrale pentru restaurarea prosperităţii macroeconomice".

"Conexiunea toxică formată între răspunderea limitată, garantarea depozitelor şi existenţa unui creditor de ultimă instanţă implică faptul că asumarea riscurilor de către bănci se bucură de o subvenţie implicită masivă", mai scrie fostul guvernator al Băncii Angliei.

Toată această "structură" extrem de instabilă s-a format de-a lungul deceniilor, pe fondul extraordinarului privilegiu al băncilor, acela de a crea "bani" din nimic prin acordarea de credite. Procesul este descris pe larg într-un buletin lunar al Băncii Angliei, din primăvara anului 2014.

Semnificaţia? Băncile, în frunte cu băncile centrale, sunt principalii promotori ai hazardului moral dintr-o societate.

În ciuda dovezilor clare privind gravele distorsiuni induse în economie de creşterea accelerată a creditării din ultimele decenii, pe fondul politicilor monetare ultrarelaxate, soluţia promovată de principalele bănci centrale şi de autorităţile guvernamentale a fost tot stimularea creditării, în condiţiile în care s-a apreciat că există un deficit de cerere, care subminează perspectivele creşterii economice.

Unde s-a ajuns? La depăşirea sistematică a recordurilor de îndatorare la nivel global, după cum arată datele de la BIS (Bank for International Settlements).

După o dublare a soldului creditului global acordat sectorului nefinanciar între 2002 şi sfârşitul anului 2009, acesta a crescut cu aproape 40% de atunci până la sfârşitul anului 2017 (vezi graficul 2), pe fondul unei creşteri accelerate a creditului din economiile emergente.

În aceste condiţii, economişti precum William White, fost economist-şef la BIS, care a avertizat, încă din 2003, cu privire la efectele creşterii necontrolate a creditării, trag un nou semnal de alarmă.

Pentru White, "situaţia este mai gravă decât în 2007", opinie împărtăşită recent şi de un reputat analist de la JP Morgan, Marko Kolanovic, pentru care "principalul atribut al crizei următoare va fi dislocarea severă a lichidităţii".

Nici reglementările prudenţiale adoptate de autorităţile europene nu vor avea un efect pozitiv. Un colaborator al profesorului Nassim Nicholas Taleb, Pasquale Cirillo, a publicat mai multe analize în ultimii ani în care demonstrează că "reglementările financiare sunt precum gardurile", deoarece "creează un sentiment de falsă siguranţă prin ascunderea riscului".

În ceea ce-l priveşte pe Taleb, autorul cărţilor "Lebăda neagră", "Antifragil" şi "Pielea în joc", acesta a analizat recent implicaţiile complexităţii pentru deciziile politice şi arată că "nicio decizie nu trebuie luată de cineva care nu va părăsi scena în caz că greşeşte".

Acest principiu elementar, dar atât de important, nu a fost luat nici măcar o secundă în considerare de autorităţile fiscale şi monetare care nu au făcut nimic înainte de criză, însă au susţinut apoi că ştiu cum să o rezolve.

Totodată, aplicarea "principiului pielii în joc" are o importanţă crucială pentru societate, nu doar din perspectiva strunirii motivaţiilor din spatele deciziilor, dar şi prin introducerea unui "filtru" pentru eliminarea decidenţilor care greşesc.

În plus, "orice companie care beneficiază de garanţii guvernamentale ar trebui tratată precum o companie de utilităţi, iar directorii trebuie să beneficieze de o compensaţie similară funcţionarilor publici", mai scrie Taleb.

Despre cât de pregătite sunt autorităţile noastre pentru ceea ce va urma nu sunt prea multe de spus. "Ce treabă avem noi cu criza lor?", întreba în 2008 Mugur Isărescu, guvernatorul de atunci şi din totdeauna al BNR.

De atunci nu am evoluat deloc, ci am involuat, pe fondul permanentizării programului subprime cunoscut sub numele de "Prima Casă" şi a disputelor politice iraţionale, iar iluzia stabilităţii sistemului bancar este mai mare decât niciodată.

Mai există, totuşi, o speranţă. "Ploaia care va veni, le va potopi pe toate", după cum cânta Florian Pittiş cu Pasărea Colibri.