Mai dă-le o sută de lei, Nicule

Cultura şi politica pomenii, la români, stau închise ca într-un chihlimbar, vizibile şi insensibile la trecerea timpului, în această zisă a coanei Leana către consortul dumneaei, Niculae. Pentru prima dată în viaţa lui de om al puterii era în situaţia de a nu mai primi înapoi, de la "masele largi populare", adunate la picioarele sale să-i soarbă lumina "gîndirii revoluţionare", mingia zglobie a aplauzelor şi a uralelor aprobatoare. Era, prin urmare, vizibil încurcat! În doar cîteva secunde, mitul atotputerniciei ceauşeştilor s-a topit, aşa cum pe faţa lui se topise masca suficienţei absolute, hrănită din credinţa că nimic pe lume nu-i poate deraia destinul de "Conducător", imuabil, infailibil şi atotputernic. Dacă două decenii mai tîrziu, politicienii unei generaţii care-l ştie pe Ceauşescu doar din poze îi reproduc "reflexele" şi "soluţiile" politice, cu deplină ingenuitate, atunci trebuie să cercetăm în adîncime, pentru a găsi puntea care-i leagă pe cei ce astăzi se bucură de privilegiile puterii, de cei de ieri şi de un trecut intrat deja în faza de zaharisire mitologizantă, timpurie.

Ca multe alte aspecte care ţin de degradarea masivă, la noi, a spiritualităţii credinţei creştineşti şi a întemeierilor bisericeşti hrănite din situaţii şi soluţii arhetipale, pomana, ca împărtăşire a comunităţii întru spiritul celui dispărut dintre cei vii, ca mijloc de refacere simbolică a "comunităţii originare a credincioşilor", a devenit un simplu mecanism de "redistribuire" a celor necesare supravieţuirii - mîncare, haine - de la cei ce au, cît de puţin, către cei ce nu au deloc, sau absolut deloc. În această ordine, să dai de pomană este un gest cu valoare de redempţiune, încurajat de biserică. Pe cale de consecinţă, să trăieşti din pomană, este o condiţie tolerată, acceptată, dacă nu chiar încurajată. Sensul spiritual s-a pierdut în cea mai mare parte; a rămas doar un soi de relaţie contractuală în virtutea căreia unii sunt obligaţi să dea ceva, iar alţii sunt îndreptăţiţi să primească; te trag de poalele hainei la poarta cimitirului sau la uşa bisericii, dacă încerci să-i treci cu vederea de la împărţeală. Reflexul simetric al acestei relaţii, în "lumea mundană", este cerşetoria, modelată, ca multe alte activităţi moderne, după tipicul antreprenorial-industrial şi tranformată într-o afacere pe picior mare care aduce nababilor ce o patronează averi fabuloase, iar maselor de "proletari ai cerşetoriei" minimum necesar supravieţuirii, de pe o zi pe alta. Şi ei te trag de mînecă, să-ţi faci "datoria" şi să le dai obolul! Dacă refuzi, te spurcă mai rău decît pe cel din urmă sperjur şi rău-platnic! Aici, ca şi la uşa bisericii, aceeaşi mentalitate contractuală: e dreptul lor să primească şi e datoria ta să le dai! Mai general, acesta a devenit tiparul fundamental, în societăţile iremediabil polarizate, al relaţiilor dintre cei de au (the haves) şi cei ce nu au (the have nots).

De ce, dintre toate abordările disponibile, Guvernul puterii actuale a ţinut să "rezolve" tema pensiilor în limbajul "pomenii"? Ce alte abordări îi stăteau la dispoziţie? Una ar fi fost cea cu care actuala putere a plecat la drum, pe vremea cînd era doar opoziţie: înlăturarea nedreptăţii şi a ilegalităţii comise de fosta guvernare prin tăierea pensiilor. A refuzat-o! Altă abordare ar fi fost reconstruirea din temelii, pe noi baze, a sistemului de pensii, astfel încît abuzuri şi ilegalităţi să nu mai fie posibile niciodată; a refuzat-o şi pe aceasta! Chiar dacă şubredă, ar fi fost disponibilă şi varianta abordării temei prin prisma stabilizării economice şi a efectelor pozitive ale creşterii înregistrate; a refuzat-o şi pe aceasta! În sfîrşit s-ar mai fi putut aborda problema şi prin prisma, ceva mai tehnică, a introducerii unor noi criterii şi coeficienţi, ceea ce a dat ca rezultantă creşterea de pensii pe care guvernul o pune, acum, la dipoziţie celor îndreptăţiţi să beneficieze de ea; au refuzat-o şi pe aceasta! Soluţia pomenii pare cu atît mai inadecvată cu cît reacţia negativă, nu doar a criticilor "naturali" ai acestei puteri, ci şi a unei părţi importante dintre "beneficiarii" pomenii, era uşor de prevăzut? De ce au făcut-o, totuşi?

Un răspuns ar fi: pentru că nu le pasă de aceste critici; credinţa în efectul pozitiv al pomenii - "cînd îi dai îi fată vaca..."- este atît de mare, încît nu merită să te osteneşti cu alte consideraţii.

Un alt răspuns ar fi acela că, inconştient sau nu, deţinătorii de astăzi ai puterii, ca şi cei de ieri, de altfel, sunt deja puternic, dacă nu total impregnaţi, de conştiinţa polarizării sociale care domină deja societatea României. Puternicii zilei sunt, cu siguranţă, din categoria celor care au, iar a da ceva de pomană celor ce nu au este un gest de adecvare contractuală. Mai mult, este un gest care promite, fie şi într-o măsură mică, dar promite, o reacţie pozitivă, de acceptare, blagoslovenie şi recunoştinţă, din partea celor ce primesc, pentru vremurile cele temute de orice politician "democrat", ale băgării de voturi în urnă!

Gestul degenerat al pomenii politice are însă şi valenţe manipulatorii mai tari. Este unul de auto-instituire, de auto-afirmare a puterii şi "avuţiei" celui ce face gestul larg, demonstrativ, de a băga mîna în buzunar ca să dea ceva, oricît de puţin, celui care se află la mila lui. În această ordine a lucrurilor, a da pomană devine un gest de condiţionare, "Îţi dau, îmi dai!" şi de acceptare a condiţionării, "Îmi dai, îţi dau!"

Desigur, ar mai fi şi varianta banală: la altceva nu-i duce mintea! Pe aceasta o scot, însă, din circulaţie; nu mi se pare deloc credibilă!