Mai poate fi posibilă o societate dreaptă?

În plină depresiune economică, mult mai lungă şi mai traumatizantă decât au crezut cei mai mulţi dintre politicieni şi economişti în 2007-2008, reflecţia asupra cauzelor fenomenului este absolut necesară. Căci, de răspunsul la întrebarea "Cum a fost posibilă o astfel de criză?" depinde atât soluţia de ieşire din impas, cât şi consecinţele sociale ale acesteia. În 2008, când banca Lehman Brothers dădea faliment, mulţi spuneau că trebuie mai întâi stins incendiul şi apoi găsit incendiatorul. Însă nici incendiul nu a fost stins, nici incendiatorul nu a fost identificat. Iar comportamentul unor guverne în ultima jumătate de an i-ar putea face pe unii să spună că şi pompierii au devenit piromani.

Deja, nedreptatea socială generată de criză a dat naştere unor frustrări sociale şi politice ce au facilitat exprimarea tuturor extremismelor. Iar extremismul crescând conduce spre instabilitate politică, determină imprevizibilitatea guvernării şi afectează calitatea sistemului economic şi social. E ceea ce s-a putut observa după ultimele alegeri parlamentare din Belgia, Olanda sau Suedia. O spirală a instabilităţii este pe cale să se instaleze în întreaga Europă! Consecinţă a dominaţiei unei viziuni politice mecanice, care promovează austeritatea bugetară ca panaceu universal şi mizează pe efectul cumulat al forţei şi capacităţii de disuadare pe care guvernele o pot exercita asupra eventualelor mişcări de protest, această tendinţă nu face decât să complice situaţia. Pentru acest al doilea caz, state precum Marea Britanie sau Franţa pot fi exemplare. Iar Româ­nia, cu instituţiile sale politice aflate la cele mai scăzute cote de încredere de la căderea comunismului şi după o cădere economică de doi ani încoace, riscă să devină de-a dreptul neguvernabilă. Mai ales că reacţia politicienilor - mai degrabă timidă - faţă de creşterea alarmantă a inegalităţii sociale încurajează mişcările justiţiare şi populismul.

Problema justiţiei sistemului social şi a modului în care sunt combătute inegalităţile sociale şi economice se află în centrul disputei politice dar şi al reflecţiei despre criză. Să fie criza sursa inegalităţilor sau, din contră, cum cred unii, inegalităţile să fi condus inexorabil către criză?

Pentru Paul Krugman criza a fost cauza inegalităţilor şi nu invers. Într-o intervenţie prezentată în 28 iunie 2010 la Luxemburg Income Study şi preluată în numărul din octombrie al Alternatiques Economiqes, ca să îşi exemplifice teza, Krugman arată că, cel puţin în SUA, la jumătatea anului 2008, inegalitatea ajunsese la un nivel nemaiîntâlnit din 1920, chiar înainte de debutul Marii Depresiuni. În timp ce cele mai bogate gospodării americane aveau un nivel ridicat al ratei de economisire, clasa de mijloc şi săracii, aproximativ 80% din populaţie, se îndatoraseră dincolo de capacitatea lor de a plăti. Şi, păstrând proporţiile, situaţia din America a fost valabilă în multe alte state, inclusiv în România, chiar dacă gradul de îndatorare nu este la fel de mare.

Pentru laureatul premiului Nobel pentru Economie din 2008, la originea acestei situaţii s-ar afla distribuţia nedreaptă a veniturilor provocată de "schimbarea spre dreapta" a politicii din anii 1980 în Statele Unite odată cu venirea la putere a lui Ronald Reagan. Mai clar, influenţa cumulată a teoriilor neoconservatoare şi neoliberale este cauza inegalităţii în creştere, care a provocat atât dereglementarea financiară, cât şi hipertrofierea sectorului financiar în economie.

Ori mecanica politică aplicată cu "stricteţe" în ultima vreme porneşte tocmai de la "adevărurile" acestor teorii şi relativizează problema dreptăţii sociale. Deşi fusese trecută în surdină, critica modelului social european a reînceput, iar tendinţa de a-l demantela se face simţită din Franţa până în Anglia, ca şi din România până în Grecia.