Mămuca şi tătucul naţiunii

Societatea germană a adoptat-o pe Angela Merkel de o manieră puţin previzibilă, la începutul carierei sale politice. De la presă, pînă la omul de pe stradă, germanii îi spun astăzi Mutti; cum ar veni, în dulcele nos-tru grai moldav, Mămuca. Apelativul îngemănează nuanţe afective pozitive şi trimite la o autoritate care, chiar şi atunci cînd se exprimă restrictiv-punitiv, rămîne fun-ciarmente binevoitoare.

Desigur, s-au găsit şi cîrcotaşi care să susţină că acest mod de adopţiune a unui politician, de către opinia publică, are şi părţi rele.

În primul rînd, este o un semnal îngrijorător de infantilizare a electoratului. Democraţia presupune un public matur, care nu-şi pierde "uzul raţiunii", lucid, pornit în permanenţă să chestioneze şi să pună sub lupă, să ţină sub control, acţiunile politicianului, în principal ale aceluia pe care l-a mandatat la guvernare.

Un public infantilizat, sedus, adormit de farmecele reale sau doar imaginate ale politicianului aflat în poziţie de autoritate, care-şi ia pe umeri sarcina "de a salva naţiunea" este detrimental democraţiei; iar acest lucru nu-l ştie nimeni mai bine decît Germania.

Reacţia calină faţă de Angela Merkel intrigă cu atît mai mult cu cît în celălalt punct cardinal al spaţiului germanic, Anglia, modelul reuşitei, la feminin, încununat de sprijinul public, s-a impus sub apelativul "Doamna de Fier!" Nimic mămos, după cum se poate cu uşurinţă băga de seamă!

Prin părţile noastre de lume, apelativul de adopţiune al "politicianului ocrotitor" este Tătucul. Construcţia politică s-a născut în spaţiul politic al URSS, în teritoriul limbii ruse, relativ tîrziu, în istoria bolşevismului.

Imaginea şi apelativul tătucul au fost construite în jurul lui Stalin, în condiţiile severe ale celui de-al II-lea Război Mondial, cînd dictatura stalinistă a primit o nesperată legitimare din partea populaţiei, bazată pe rezistenţa şi ulterior lupta victorioasă împotriva Germaniei lui Hitler. Nuanţele afective sunt tot pozitive, dar conotaţiile politice foarte diferite. Deşi încercarea de destalinizare a lui Hrusciov a încercat să rupă rădăcinile acestui tip de legătură paternalistă dintre liderii URSS şi populaţie, modelul a rezistat, în diferite forme, atenuate.

Chiar Nichita Sergheievici a beneficiat de serviciile modelului, în varianta "tătucului bonom". Cu sincope, diferenţiat, în împrejurări istorice şi cu finalităţi diferite, modelul a circulat în tot spaţiul european de dominaţie sovietică. Este suficient să amintim rolul asumat de generalul Jaruzelsky, în criza polono-sovietică din 1981-1982.

Locul unde conceptul politic de "tătuc" a fost practic reinventat, ca pivot ideologic al unui regim de dictatură personală, a fost România ceauşismului.

Deşi apelativul lingvistic "tătuc" a fost ocolit, fiind înlocuit de formula occidentală "părinte al naţiunii", esenţa relaţiei lider-popor, pe care o invocă, rămîne aceeaşi. Într-o istorie politică dominată de regimuri autoritar-dictatoriale, rar şi pentru scurte perioade de timp întreruptă de "vacanţe democratice", conceptul s-a bucurat de o circulaţie largă, fiind rînd pe rînd asociat şi cu domnia lui Cuza şi cu cea a lui Carol I, ca să nu mai vorbim de regimul Antonescu, sau de cel care s-a instaurat în România în sunetele asurzitoare ale şenilelor de tanc sovietice.

Nu-i de mirare că analiza de opinie şi cea politică identifică aproape constant în societatea românească, chiar dacă în grade diferite, funcţie de condiţiile istorice, aceeaşi sete, nostalgie, aspiraţie, dacă nu chiar invocare deschisă a figurii salvator-ocrotitoare a "Tătucului".

Politica, de la noi, de după 1990, revenită într-o anumită măsură la matca democraţiei nu a încetat să facă apel la figura politicianului paternalist. Singurul lucru remarcabil este că am avut mai mulţi competitori pentru rolul de "tătuc". Într-un fel, se poate spune că, la noi, lupta politică post-decembristă a fost doar una pentru "tătucime", adică pentru monopolul asupra funcţiei de tătuc. Alt lucru semnificativ este acela că partidele au fost relevante politic, doar atîta vreme cît au avut o figură paternală sub pălăria căreia s-au adăpostit. Cînd aceasta a dispărut sau şi-a pierdut aura, partidul respectiv a dispărut, ca şi cînd n-ar fi existat. Aceasta a fost soarta PNŢ-cd, este astăzi soarta PSD şi va fi mîine soarta PDL.

România se rostogoleşte pe panta abruptă a crizelor cu grijă pregătite de fiecare dintre guvernările care s-au succedat în ultimii mai bine de 70 de ani. Care va fi reacţia de salvare? Se va organiza ea tot în jurul unei figuri salvatoare? Inerţia istoriei ne îndeamnă să răspundem aproape fără să clipim, Da. Foarte probabil, din străfundurile subconştientului colectiv vom scoate la iveală pe viitorul fals salvator. El îşi va juca rolul, după care va dispărea, ca atîţia alţii înaintea lui, tragic sau doar anost, lăsîndu-ne cu problemele mereu nerezolvate, pe noi, pe copiii, pe nepoţii şi pe stră-stră-nepoţii noştri.

Dar, dacă în acest moment de răspîntie a destinului, istoria va refuza să se mai tîrască inerţial şi, intersectînd o altă dimensiune se va hotărî să facă "Marele Salt"? Ipoteza aceasta, chiar dacă doar una de lucru, merită explorată în profunzime. Fie şi numai pentru a putea pre-vedea marea de suferinţă pe care o vom avea de traversat, iar dincolo de ea, pentru cei ce vor ajunge la capătul călătoriei, conturul şi culorile noi ale limanului atît de multă vreme doar visat. Acolo unde figurile ocrotitoare ale Mămuchii şi Tătucului nu vor mai fi de niciun folos în spaţiul politicii, al guvernării şi rezolvării treburilor publice, pentru că noi, copiii naţiunii, vom fi devenit, în sfîrşit, maturi.