Marionetele din Congresul american au votat, din nou, în favoarea băncilor

Şocul crizei financiare din 2008 a determinat autorităţile americane să treacă degrabă la întărirea cadrului de reglementare a băncilor, fiind vizate, în special, cele considerate de importanţă sistemică.

După multe negocieri, unde reprezentanţii marilor instituţii financiare de pe Wall Street au luptat din greu pentru "capitalism" (n.a. nu este vorba de pieţele libere în accepţiunea liberalismului clasic, ci de varianta sa nouă, în care profiturile sunt private, iar pierderile socializate), Congresul a adoptat Legea Dodd-Frank în 2010. Promotorii ei au prezentat-o drept soluţia universală pentru prevenirea unor noi crize financiare şi eliminarea cuvântului "bailout" din dicţionare.

Şi a venit decembrie 2014, cu o nouă ameninţare de suspendare a activităţii pentru instituţiile federale şi un termen-limită foarte strâns pentru aprobarea noii legi a cheltuielilor federale, cu o valoare totală de 1,1 trilioane de dolari.

Printre numeroasele pomeni electorale, incluse în cele peste 1.500 de pagini ale actului normativ, şi-a găsit locul în lege şi "efortul" din ultimii ani al lobby-ului bancar: garantarea de către contribuabili a tranzacţiilor cu instrumente derivate.

Conform informaţiilor din presa americană, textul respectiv este aproape identic cu propunerea venită din partea Citigroup, care a fost susţinută de toate instituţiile financiare de pe Wall Street.

Iar susţinerea nu s-a rezumat la declaraţii în presă.

Jamie Dimon, directorul executiv al băncii JP Morgan, a telefonat direct membrilor Congresului pentru a-i "convinge" să susţină legea, după cum arată o ştire din Washington Post. "Este foarte ciudat ca aceştia doi să colaboreze pentru susţinerea legii", a declarat după vot Maxine Waters, membru al Congresului din 1991, conform unui articol din publicaţia online The Hill. Cine sunt cei doi? Dimon, bineînţeles, şi ... Barack Obama.

Noua lege a bugetului va permite băncilor să tranzacţioneze derivatele financiare prin intermediul subsidiarelor ale căror depozite sunt garantate de FDIC (Federal Deposit Insurance Corporation), în condiţiile în care Legea Dodd-Frank cere băncilor de pe Wall Street să-şi mute tranzacţiile cu derivate în afara ariei de garantare.

În plus, noua lege a bugetului măreşte şi limita donaţiilor individuale pentru "cauzele" politice doar de vreo zece ori, până aproape de 350 de mii de dolari. "Preşedintele Obama a promis, în 2008, că va limita influenţa marilor donatori în politică, dar acum nu face decât să constate reîntoarcerea unei vârste de aur a influenţei miliardarilor", scrie Bloomberg într-un "necrolog" dedicat lui "Obama, reformatorul finanţărilor electorale".

Se pare că "lovitura de stat" a sistemului bancar, despre care Simon Johnson, profesor de economie la MIT şi fost economist-şef al FMI, a scris încă din 2009, şi-a atins obiectivul. Marile bănci de pe Wall Street sunt, într-adevăr, prea mari pentru a mai cere permisiunea contribuabililor înainte de a le scoate banii din buzunar. Doar profiturile sunt garantate, nu-i aşa? Răspunsul este afirmativ, după cum arată şi cererea Goldman Sachs de amânare a aplicării "Regulii Volcker", care prevede restricţionarea investiţiilor speculative, deoarece lichidarea unor poziţii de mai multe miliarde ar produce pierderi.

Stanley Fischer, fost guvernator al Băncii Israelului, fost economist-şef al Băncii Mondiale şi actualul vicepreşedinte al Federal Reserve, s-a declarat surprins de influenţa politică majoră a marilor bănci de pe Wall Street.

"La începutul aplicării Legii Dodd-Frank am crezut că băncile nu vor avea succes în influenţarea acesteia, din cauza prestigiului pierdut în timpul crizei", a declarat Fischer la Institutul Peterson pentru Economie Internaţională, conform unei ştiri de pe site-ul Wall Street Journal. "Cât am putut să greşesc", a remarcat apoi vicepreşedintelui Federal Reserve. Oare cum ar putea fi interpretată declaraţia sa? Recunoaşterea neputinţei? Capitulare?

Probabil că nu este altceva decât o încercare mult prea transparentă de aruncare a responsabilităţii în altă ogradă. În fond, profesorul Stanley Fischer este, de mult timp, un insider al cercurilor de putere internaţionale şi a fost conducătorul de doctorat atât pentru Ben Bernanke, cât şi pentru Mario Draghi.

Pentru concluzie ne îndreptăm către un studiu recent, publicat de doi profesori de la Princeton University şi Northwestern University în revista "Perspectives on Politics" (n.a. "Testing Theories of American Politics: Elites, Interest Groups, and Average Citizens", Vol. 2, Nr. 3, Septembrie 2014). "Elitele economice şi grupurile organizate a intereselor de afaceri au un impact substanţial asupra politicii guvernului Statelor Unite, iar cetăţeanul mediu nu are aproape nicio influenţă", scriu Martin Gilens şi Benjamin Page. Aceasta este democraţia americană? Dar de ce seamănă aşa de mult cu oligarhia?

Pornind de la rolul Citigroup în elaborarea părţii referitoare la bănci din noua lege a cheltuielilor publice, umoristul Andy Borowitz a prezentat o ştire de ultimă oră pe site-ul revistei The New Yorker: "Citigroup îşi mută sediul central în clădirea Capitoliului".

Conform "ştirii" lui Borowitz, purtătorul de cuvânt al gigantului bancar a declarat că "este mult mai ieftin să ne mutăm la parterul Camerei Reprezentanţilor decât să zburăm constant de la New York, pentru a da instrucţiuni Congresului şi să le spunem cum să voteze".

Ca reacţie la "parodia" legislativă din Congresul american, Bernie Sanders, un senator independent din partea statului Vermont, a anunţat lansarea unui proiect de lege al cărui scop este "dezmembrarea" marilor bănci de pe Wall Street. Din păcate, şansele de succes ale iniţiativei sunt nule. Soluţia mult mai simplă şi eficientă ar fi eliminarea tuturor reglementărilor, odată cu toate garanţiile şi programele de lichiditate oferite de Federal Reserve şi FDIC.

Atunci, un Jamie Dimon sau Lloyd Blankfein nu ar mai şti cui să dea telefon pentru a "vota" cum trebuie. Dar tocmai de aceea s-au înfiinţat băncile centrale, mai ales Federal Reserve.

Acestea încă mai sunt privite de mase ca centre ale "competenţei", deşi James Rickards, autorul cărţilor "Războaiele valutare" şi "Moartea banilor", încearcă să ne demonstreze, de ani buni, că " bancherii centrali nu ştiu ce fac". În cadrul unor întâlniri informale cu bancheri centrali de la Federal Reserve şi Banca Angliei, aceştia i-au mărturisit că "nu ştim ce facem, totul este doar un experiment masiv".

Şi atunci, cum pot marile bănci centrale să vină cu reglementări rezonabile? Şi ce mai înseamnă rezonabil, când şeful unei mari bănci poate transforma, printr-un simplu telefon, fărădelegea în lege?