Maşina de prins degetele în uşă

Este posibil ca o asemenea invenţie să pară, la prima vedere, inutilă. Cine ar putea fi doritor să o folosească? Mai ales că este vorba despre mîna utilizatorului, nu a altuia. Mărturisesc, invenţia îmi aparţine şi mă grăbesc să precizez că nu are nimic de a face cu trecutul, prezentul sau viitorul torturii. De multă vreme sunt în căutarea unei definiţii a politicii capabilă să construiască o punte conceptuală solidă, rezistentă şi credibilă, între ceea ce este la noi politica, adică excepţia, ciudăţenia, aberaţia, ieşirea din şi deraierea de la regulă şi ceea ce este ea, politica, acolo unde presupunem, adesea fără nici un temei, că domneşte în deplinătatea normalităţii. Excepţii or fi şi pe acolo, dar puţine şi rare, credem noi. Ei bine, propunearea pe care o fac este aceea de a considera politica, oriunde şi în orice timp, fără prejudecăţi, cu mintea limpede şi deschisă ca pe o maşină de prins degetele în uşă. Cine o foloseşte, ăla îşi prinde şi degetele. Doare, desigur! Se lasă cu strigăte, cu gemete, cu tăvăliri şi zvîrcoliri de durere, nicidecum mimate. Reale! Cum funcţionează maşinăria? Simplu: uşa se deschide, personajul îşi vîră degetele în deschizătură, iar după un timp, uşa se închide la loc. Nu se ştie cînd, nu se ştie cît de tare. Nu se ştie nici cine acţionează uşa. Ea ar putea zdrobi şi adesea chiar zdrobeşte o unghie, un fragment de deget, toată mîna ori chiar capul utilizatorului. Sau, dacă acesta este alert şi suficient de rapid ca să îşi tragă la timp extensia corporală din capcană, uşa va rămîne, cel puţin de acea dată, fără pradă. Bine, şi ce folos ar putea trage utilizatorul din acest exerciţiu, evident periculos, după cum se vede? Ei, aici este misterul şi farmecul invenţiei. Foloasele sunt multe. În primul rînd punerea în scenă a unui spectacol captivant, capabil să ţină publicul atent, dacă nu chiar cu sufletul la gură. Politica post-modernă nu există fără exerciţiul înscenării. Riscul pe care şi-l asumă utilizatorul (omul politic) şi durerile pe care le suferă de bună voie creează un puternic flux afectiv între actorul de pe scenă şi publicul său. Publicul de la care aşteaptă voturile care-l vor duce în jilţurile puterii. Ei bine, acest public, în ciuda tuturor presupunerilor din aşa-zisele teorii ale politicii electorale, nu îşi dă votul unui candidat nici pentru că acela este priceput în treburile guvernării, nici pentru că este frumos, nici pentru că ştie să vorbească sau să tacă, nici pentru că promite mai mult sau mai puţin celor care îl vor alege...Nimic din toate acestea. Publicul îşi dă votul celui cu care stabileşte un flux afectiv puternic. Maşina de prins degetele în uşă, ca formulă paradigmatică a politicii post-moderne, produce acest efect aproape fără greş. Publicul recepţionează în plin durerea celui care şi-a prins degetele în uşă, de dragul jocului, ca pe o ofrandă, ca pe un gest reparator, expiator, ca pe un omagiu prin care el se închină sursei, publicului căruia vrea să îi recîştige nu atît încrederea, cît compasiunea, cu care redevine compatibil, cel puţin pe durata jocului. Votul pe care îl vînează omul politic devine în exprimarea la urne o formă de profundă compasiune. Un soi de identitate regăsită între alegător şi ales. Redute care, în restul exerciţiului politic, rămîn despărţite de abisala prăpastie dintre cei care au puterea şi cei care trebuie să se supună ei, în cea mai mare parte, necondiţioant. Cea dintre guvernanţi (stăpîni) şi guvernaţi (sclavi).

Şi acum, haideţi cu mine pînă în America alegerilor prezidenţiale să vedeţi ce n-aţi văzut şi să înţelegeţi în toată simplitatea complexităţii ei cum funcţionează maşinăria de prins degetele în uşă, ca unealtă esenţială, dacă nu chiar unică a politicii electorale. Vrăjitorul, maestrul care frizează perfecţiunea utilizării instrumentului, cel care şi-a depăşit cu mult şi de mult competitorii în arta punerii la lucru a maşinii de strivit degetele în uşă este, desigur, Trump. Donald Trump. Competitorii săi, republicani şi democraţi deopotrivă, se întrec care mai de care să-i trîntească uşa peste degete. Şi, omul încasează. Puţine lovituri ratate. Iar, după fiecare lovitură, Trump iese în faţa publicului său pentru a se contorsiona cît mai viu şi realist, pentru a-şi exhiba suferinţa şi zvîrcolelile, pentru a-i sfida şi provoca încă o dată pe ceilalţi să-i mai trîntească o dată uşa peste degete. Iar cînd aceştia dau semne de oboseală, ori neatenţie, Trump îşi trage singur uşa în nas şi are mare grijă să nu se ferească. O ia în freză, în plin. De ce? Pentru că de fiecare şi după fiecare lovitură primită publicul său se încarcă cu încă o doză de compasiune, de susţinere pentru cel care îşi frînge singur degetele în uşă, de dragul lor, al susţinătorilor şi alegătorilor săi. Nu o face ca o victimă plîngăcioasă, ci ca un personaj sfidător, capabil să înfrîngă orice suferinţă şi pe oricare dintre cei care i-o produc. Tehnica desăvîrşită a lui Trump a fost cu greu înţeleasă de comentatorii politici şi încă şi mai puţin de competitorii săi politici. Mesajul său pentru Biden este pur şi simplu sfidător: hai, dă-ţi şi tu cu uşa peste degete, să vedem poţi de mai multe ori ca mine? Nu....evident, nu poţi!! Eşti vai de capul tău, slab şi dus cu pluta. Aproape că nici nu mai merită să mă măsor cu tine!!! Mesajul lui Trump pentru susţinătorii săi şi pentru oricare dintre ceilalţi spectatori: "Eu sunt singurul capabil să-şi dea cu uşa peste degete de cîte ori vreau, de cîte ori vreţi voi, de atîtea ori încît nimeni nu mă poate întrece, iar adversarii mei vor rămîne pur şi simplu sideraţi, înmărmuriţi, înţepeniţi locului. Eu sunt stăpînul, artistul desăvîrşit, maestrul virtuos al utilizării maşinăriei de prins degetele în uşă"!

Şi, fie vorba între noi, chiar este!!!

Dacă simte cineva nevoia unui post-scriptum, iaca: formula de cîştig nu doar în alegerile din America, ci peste tot unde politica s-a aşezat deplin în canoanele post-moderniste, deci şi în România, este aceeaşi. Cine va "cînta" mai bine la maşina de prins degetele în uşă, va avea mai multe voturi.