Mila de ţară

Gîndul acesta, ca o grea, rece şi neîndurătoare lamă de cuţit a ghilotinei, aparţine lui Kahlil Gibran, "Grădina Profetului":

"Milă de ţara plină de crezuri dar de Credinţă, stearpă;

Milă de ţara înveşmîntă-n pînza ce nu s-a-nvrednicit să ţeasă, îndestulată mai apoi cu pîinea ce nu-i din cîmpurile ei culeasă;

Milă de ţara ce îşi aclamă asupritorul drept erou şi se-amăgeşte cu dărnicia pomenilor ce-împarte;

Milă de ţara ce-n visurile ei dispreţuieşte suferinţa, dar cînd e trează, i se supune fără să crîcnească;

Milă de ţara ce nu-şi ridică glasul decît să-şi plîngă morţii, ce nu se-arată mîndră decît printre ruini iar împilării îi stă-mpotrivă doar cînd grumazul între butuc şi sabie îşi aşează;

Milă de ţara unde om de stat e vulpea, iar filosof, de bîlci, jongleurul şi unde artă este doar arta de-a petici şi imita;

Milă de ţara ce cu trompeţii bucuriei întîmpină pe noul rege, doar pentru a-şi lua adio de la el cu grele-ocări şi-apoi a-ntîmpina, din nou, pe altul, cu trompeţii;

Milă de ţara ai cărei înţelepţi sunt doar netoţii îmbătrîniţi în ani şi-ai cărei oameni de nădejde în leagăne-şi dorm somnul;

Milă de ţara dezbinată în care fiecare ciob o ţară întru puterea ei se crede".

O înfricoşătoare listă a bolilor terminale capabile să răpună orice societate. E suficientă una singură. Dar, cînd pacientul suferă de toate? E imposibil să fi trăit cu ochii deschişi în România, în ultima sută de ani, şi să nu recunoşti absolut toate şi pe fiecare dintre aceste simptome ale inevitabilei prăbuşiri. Pentru noi, o prăbuşire coşmarescă, una care ne obligă să trăim neîntrerupt groaza deznodămîntului, fără să ne putem alina vreodată cu pacea, cu liniştea de după consumarea dezastrului, oricare ar fi insurmontabilele, dramaticele sale consecinţe.

De unde mi se trase? Dădui, fără de voie peste "producţia politică" a marelui om de partid, potenţial om de stat, a speranţei la care se închină viitorul politic al PSD şi, într-o măsură deloc de neglijat, al României. Domnul Ciolacu a pus pe vreo jumătate de pagină, "programul său"; cel sub al cărui stindard va solicita congresului PSD mandatul de Preşedinte al partidului. Evident, l-a făcut instantaneu cunoscut, urbi et orbi, prin intermediul uneia dintre "reţelele de socializare". Nu o să vă oblig să parcugeţi toate meandrele concrete ale profunzimilor de cugetare etalate, o să mă rezum la esenţa esenţelor, silogismul de modus ponens, cu premisa secundară sublimată: "România are nevoie de un partid de stînga, modern. România are nevoie de PSD" (!!!).

Ca dracu de tămîie! aş zice eu, la repezeală. Dar, să nu ne pripim. Să o luăm pe îndelete. Este vorba despre viitorul României, totuşi! Din ceea ce mai spune pe ici pe colo şi pe de lături domnul Ciolacu, se înţelege că actualul PSD nu prea întruneşte condiţia cerută, adică partid modern de stînga. De aici şi angajamentul, avîntat pionieresc al aspirantului la cravaşa de comandant, acela de a reconstrui PSD-ul, de a-l dota cu competenţi şi competenţe, cu inflexibile îndreptări morale, cu avîntul inconturnabil de a face binele ţării... pentru că, nu-i aşa, de la binele ţării atîrnă binele partidului şi de la binele partidului... binele... ştim noi cui...! Mă rog, ştiu ei mai bine, dar aiasta-i altă gîscă într-altă traistă! Dacă luăm în serios sintagma folosită în discursul analizat, "partid modern de stînga", atunci problema provine din aceea că societatea românească a fost catapultată şi se află azi direct în realitatea post-modernă. Un partid modern de stînga, pur şi simplu, nu are pe ce să se mai sprijine: clasă muncitoare, ioc; sindicate şi alte organizaţii muncitoreşti, ioc! Dacă ar fi vrut să încerce să prindă vagonul ultimului tren al modernităţii, atunci PSD-ul ar fi putut să încerce varianta social-democraţiei, dar asta trebuia să o facă acum treizeci de ani. N-a făcut-o niciodată şi nu o are în vizor nici astăzi, mă rog, mîine, cînd domnul Ciolacu va deveni Preşedinte al PSD. Dacă ar face-o, atunci ar rămîne pur şi simplu fără votanţi!!! Întreaga structură economică şi socială în cîmpul căreia a fost aşezată România post-decembristă a fost menită şi a reuşit din plin să dezvolte o societate în tranşee: de o parte 20% "cei ce au", unii chiar cu asupra de măsură, de cealaltă parte 80% "cei ce nu au", adică sunt la limita şi sub limita supravieţuirii. Clasa de mijloc, pe care o invocă domnul Ciolacu, nu există, iar dacă ar exista, cu siguranţă, nu ar vota PSD! Chiar şi aşa, actualul PSD deşi face propagandă de doi bani în numele dezmoşteniţilor, al pierzătorilor reformelor unei tranziţii mai lungă decît veacul, în realitate nu face şi nu a făcut niciodată politică pentru ei. A făcut şi face politică doar pentru înstărirea şi încoţopenirea politico-administrativă, întru eternitate, a clanurilor, găştilor şi cumetriilor locale, adevărata şi singura bază reală de putere în PSD. A făcut şi face politică de conjunctură, oportunist, chiar şi contra naturii, pentru a vîna voturi, cît mai multe voturi la următoarele alegeri, oricare ar fi acelea şi oricînd vor avea ele loc. De acum şi pînă la sfîrşitul veacurilor, amin! Cît despre eventualitatea ca PSD să devină un partid de stînga post-modern, acest lucru ar presupune, într-adevăr, completa lui restructurare, renunţarea la pîrghiile politice leniniste, clasice, la soluţia sigură a "votului de masă" şi ancorarea în temele politice şi ideologice ale grupurilor de nişă, marginale, singurele de la care neo-marxiştii post-moderni mai aşteaptă, pe urmele lui Marcuse, actualizarea potenţialului necesar pentru schimbarea radicală a societăţii... Revoluţia! PSD şi Marcuse... Fromm... Horkheimer... Adorno?... Să fim serioşi!!! Băieţii ăştia au de făcut şi de apărat nişte averi, de unde timp şi bosă pentru "lecturi subţiri" din tomuri imposibile?! Dacă o reuşi în America... atunci, s-ar putea să se rostogolească şi peste noi... poate, dar pînă atunci... mai va! Şi uite aşa se face că, oricum ai da-o, oricum ai lua-o, oricum şi pe orice faţă ai întoarce-o, România nu are nevoie de PSD şi, fie vorba între noi, nici de alte partide care să-i semene ori să-i calce pe urme, aşa cum fac actualmente mai toate celelalte alcătuiri politice de la noi, născute din eprubetele experimentelor tranziţiei. Dacă România are nevoie de ceva, atunci are nevoie de cu totul altă organizare a vieţii sale constituţionale şi politice, începînd de la organizarea instituţiilor fundamentale ale guvernării şi a relaţiilor dintre ele şi terminînd cu legea partidelor, respectiv cu reglementările încă neinventate sau nepuse vreodată pe hîrtie, capabile să instituie cu adevărat şi efectiv controlul celor ce împuternicesc mandatele de guvernare asupra celor ce le deţin temporar.

Pînă atunci, rămînem mai departe doar cu mila de ţară... dacă asta mai foloseşte la ceva!

Notă: varianta în limba română, oferită aici, a fost realizată după textul de limbă engleză al lui Gibran (cc).