Miraculoasa şi tragica naivitate americană

Miercuri, Ianuarie 6, 2021, sus pe colina Capitoliului, în clădirea aceea iconică, centrul puterii democratice, Parlamentul Statelor Unite ale Americii. Ultima piesă într-o lungă şi complicată procedură constituţională menită să asigure alegerea democratică a următorului Preşedinte al SUA stă gata să fie aşezată la locul ei: validarea în plenul Congresului a voturilor din Colegiul Electoral. Un gest încărcat de valoare simbolic-ceremonială, puntea care face transferul, legătura paşnică, dintre puterea de azi şi cea de mîine, dintre Preşedintele în funcţie şi Preşedintele succesor, dintre o administraţie şi alta.

Brusc, realitatea se prăbuşeşte în abis. Inimaginabilul se derulează sub ochii lumii întregi. Sub acoperirea unei mase largi de manevră, mobilizată cu diligenţă şi metodă de săptămîni întregi să conteste rezultatele oficiale ale alegerilor şi să sprijine activ, prin orice mijloace, pe cel care a promis "to make America great again", grupuri de asalt rup cordoanele de securitate, pătrund prin forţă şi vandalizează clădirea Congresului.

Ţinta: Marea Aulă. Pentru privitorul din România, un remake american al mineriadelor care ne-au prăbuşit ţara în lumea a treia. Ştiu, comparaţiile mai mult înşală, diferenţele există şi nu pot fi trecute cu vederea. Dar, nici asemănările nu pot fi cu totul ocolite. De cealaltă parte a uşilor baricadate, cîţiva ofiţeri din paza instituţiei stau cu pistoalele la vedere, hotărîţi să întîmpine cu foc mulţimea celor transformaţi din simpli cetăţeni protestatari în distrugători ai instituţiilor democraţiei. Agitaţi, în marea lor majoritate uluiţi de propriul curaj şi de faptul că au reuşit să ajungă totuşi pînă aici, pe culoarele şi în birourile liderilor Congresului. Cîţiva, fără să se ferească de camerele de luat vederi, hotărîţi, coordonînd, ştiind bine ce fac. Ei sunt poporul şi Congresul este casa poporului. Au venit să ia înapoi, cu forţa dacă altfel nu se poate, ceea ce este de drept al lor, victoria lui Trump în alegeri.

Una care există doar în universul distopic al celui care încă exercită prerogativele şi răspunderile Preşedintelui Statelor Unite ale Americii. El i-a convins de justeţea cauzei, el le-a insuflat curajul să ia democraţia pe cont propriu şi pe persoană fizică, să ia cu asalt Capitoliul, el i-a asigurat că va fi cu ei în interiorul incintei sacre, de unde vor pleca încununaţi de recunoştinţa veşnică a naţiunii, purtînd în triumf victoria de care era cît pe ce să fie furaţi. În vremea aceasta, membrii legislativului sunt evacuaţi, iar procedura constituţională de confirmare a Preşedintelui Ales este temporar întreruptă.

Restul este istorie. Istoria uneia dintre cele mai negre zile din viaţa chinuită şi nesigură a democraţiei post moderne şi fără îndoială cea mai neagră zi din viaţa politică a democraţiei americane, cel puţin din ultima sută de ani. Întrebarea cheie, în acest punct, nu este "cum s-a ajuns aici?". Asta ştim şi este clar pentru aproape toată lumea. Întrebarea cheie este "cum de a fost posibil?", "cum de a fost îngăduit să se ajungă aici?". Iar dintre toate elementele care ar putea compune un răspuns cuprinzător şi satisfăcător, unul merită cred o atenţie specială, pentru că are un loc special în destinul politic şi istoric al Americii: miraculoasa şi tragica ei naivitate.

Cînd Trump şi-a început "lungul marş" asupra democraţiei americane, intrînd în arena ultracompetitivă a candidaturilor pentru funcţia de preşedinte, America s-a amuzat sau pur şi simplu nu l-a luat în seamă. Ce şansă poate avea un outsider cu care liderii Marelui şi Vechiului Partid nici măcar nu se obosesc să dea mîna? Unul care ţipă la mitingurile sale electorale că vrea să redea Americii măreţia, Make America great again. Ca şi cînd i-ar fi luat-o sau contestat-o cineva. Zero!

Cînd, în alegerile preliminare, unul cîte unul, candidaţii serioşi ai Partidului Republican au trebuit să se închine în faţa lipiciului la voturi cu care Trump făcuse parcă contract exclusiv, liderii republicani încă nu erau convinşi. La convenţia care trebuia să desemneze tichetul republican, preşedinte şi vice-preşedinte, Trump încă nu corespundea portretului robot al candidatului ideal, cel care avea toate şansele să ajungă la Casa Albă, dacă forţele republicane se înhămau la carul susţinerii sale oficiale. Compromisul, arta politicii, nu-i aşa! a avut însă cîştig de cauză şi Trump a primit hăţurile carului de luptă care avea să îl poarte la Casa Albă.

Cînd au apărut datele despre interacţiunea susţinută a echipei de campanie, Trump şi "binevoitorii" unei puteri străine... întîmplător Rusia... cu scopul de a intra în posesia şi a valorifica electoral date ilegal obţinute, compromiţătoare pentru candidatul democraţilor, America s-a rătăcit în labirintul definiţiilor juridice ale termenului "collusion", mai pe româneşte, cîrdăşie. Între Scila acuzaţiilor directe de colaborare cu inamicul şi Caribda spălării de orice vină, celebrul raport Muller a ales calea de mijloc. A acuzat şi a trimis în faţa judecătorilor cîţiva dintre colaboratorii importanţi ai lui Trump, din perioada campaniei, care au şi fost condamnaţi, cu toţii. Vălul apăsător al bănuielilor urîte, însă, a fost ridicat de pe umerii lui Trump. Nimeni nu şi-a mai făcut nici un fel de probleme, atunci cînd Procurorul general al SUA, la cererea şi îndemnurile publice al Preşedintelui, a intervenit pentru a fi schimbate încadrările juridice şi pedepsele în dosarele aceloraşi personaje. Nici cînd Trump, Preşedintele, la sfîrşitul mandatului şi-a exercitat privilegiul executiv şi a acordat amnistia totală pentru aceleaşi personaje.

Cînd Trump a început mobilizarea grupurilor şi a organizaţiilor declarat rasiste, susţinătoare ale ideologiei supremaţiei albilor, America a întors capul în altă parte. Ce să faci, aşa e politica, scopul scuză mijloacele!

Cînd Trump, din postura de Preşedinte în exerciţiu, pe întreg parcursul campaniei electorale, fără nici un echivoc, a pus alegerile din 2020 sub alternativa "dacă nu le cîştig eu, atunci au fost fraudate", America, cu aceeaşi naivitate congenitală s-a mulţumit să nu ia în serios răspunderea care incumbă oricui, nu mai vorbim celui mai înalt reprezentant al autorităţii executive pentru afirmaţii care pun la îndoială fiabilitatea şi legalitatea procesului electoral, fără să trimită la nici o probă. Aşa-i politica, lumea spune vrute şi nevrute şi... la urma urmei ce să te aştepţi de la Trump... ăsta-i omul... aşa e el!!!

În sfîrşit, de la 3 noiembrie şi pînă acum Preşedintele Trump şi echipa susţinătorilor politici au parcurs în cascadă toate, dar absolut toate etapele de contestare oficială a rezultatelor alegerilor, însoţind acţiunile de un baraj propagandistic susţinut, menit să cultive şi să acrediteze teza fraudării pe scară largă a alegerilor. Ceea ce s-a văzut mai puţin a fost efortul la fel de mare, dacă nu încă şi mai mare de pe front invizibil, cel al presiunilor exercitate de Preşedintele în exerciţiu asupra responsabililor locali ai puterii executive şi legislative pentru a bloca declararea rezultatelor oficiale ale alegerilor, a le reformula în favoarea sa sau a-i împiedica pe reprezentanţii din Colegiul Electoral să îşi exprime votul conform mandatului legal şi constituţional. Un colţ asupra operaţiunilor de pe acest front a fost ridicat, pentru publicul larg, parţial şi tîrziu, abia cu două zile înaintea procedurii confirmării rezultatelor electorale, din Senat.

Consecvent, America s-a mirat cu aceeaşi neerodată naivitate şi de episodul asaltului asupra Capitoliului. Cine şi-ar fi închipuit că aşa ceva este posibil, că există americani care vor face aşa ceva? Evident, nimeni! Miraculoasă şi tragică naivitate!