Misterele persane

Mareea de propagandă mediatică şi Niagara de cuvinte diplomatice, menite mai mult să ascundă, decît să facă lumină, prezintă publicului una dintre cele mai importante probleme pe agenda politicii internaţionale, la acest început de secol, într-o formă aproape de neînţeles. România a căzut, din întîmplare sau nu, încă nu se ştie, undeva în ochiul ciclonului. Acolo unde cerul este senin şi toate par la locul lor, dacă ai putea să ignori vîrtejul atotdistrugător care se roteşte în preajmă.

Pentru a înţelege ceva din cele ce se întîmplă, este nevoie să părăsim coordonatele obişnuite. Evenimentele pe care le vedem au loc, simultan, în structuri de timp şi spaţiu diferite, îşi dezvăluie înţelesurile doar dacă le plasăm într-o ciudată lume, unde trecutul, prezentul şi viitorul reprezintă o simultaneitate netulburată, iar valorile de cultură politică se revendică necontradictoriu de la precepte religioase, considerate sfinte, şi de la Machiavelli. Este Iranul un soi de triunghi al Bermudelor, pe oceanul politicii internaţionale?

"Problema iraniană" s-a transformat într-o şaradă şi tinde să devină un mister, doar dacă ignorăm planurile distincte ale alcătuirii sale.

Ca orice stat modern, deşi mai tîrziu, Iranul a integrat în politica sa, începînd cu secolul XIX, temele "dezvoltării" şi ale "creşterii". Dezvoltarea definită, în principal, pe teren economic şi militar - capacităţi, structuri şi eficienţa lor măsurată în rezultatele concrete ale acţiunii -, iar "creşterea" înţeleasă în termeni de status/prestigiu internaţional. O primă etapă a modernizării a fost realizată în Iranul secolului XIX şi XX sub dinastia Pahlevi, pe principiile clasice ale statului laic. În etapa sa decisivă, modernizarea s-a derulat abia după cel de-al doilea război mondial, sub constrîngerile logicii războiului rece şi ale transformării Orientului Mijlociu într-o zonă de confruntare între principalii actori internaţionali, realizată, însă, prin interpuşi. Cu sprijinul Statelor Unite şi pe fondul creşterii masive a valorii comerciale a petrolului, Iranul a ajuns în anii "70 o societate care integrase primele etape ale industrializării. De beneficiile sale se bucurau, însă, grupuri restrînse, legate direct de structurile politice şi administrative ale Dinastiei, respectiv de instituţiile economice specifice modernizării: petrol, bănci, profesii industriale şi "liberale" - medici, ziarişti, profesori universitari etc. Natura regimului politic era una autoritară, cu accente dictatoriale. Nu tocmai neobişnuită în peisajul societăţilor "sub-dezvoltate", care s-au lansat mai tîrziu în cursa pentru modernizare. La apogeul acestei etape, Iranul era a patra putere militară a lumii, aliat strategic al Statelor Unite şi, desigur, unul dintre membrii cei mai importanţi ai OPEC, noul club al puterilor aurului negru. Un singur giuvaier lipsea din "coroana" noii puteri regionale: capacitatea nucleară.

Dacă voiai să loveşti în "interesele americane", soluţia nu putea fi decît prăbuşirea Iranului, mai precis a regimului care stabilise o legătură atît de puternică cu Washingtonul. Această sarcină, care juca exclusiv în favoarea intereselor sovietice, avea să fie dusă la bun sfîrşit, într-un mod surprinzător pentru întreaga lume, cu ajutorul Franţei. Anti-americanismul ei, implan-tat de doctrina De Gaule, plus ambiţiile de revenire ca mare putere în regiunea Golfului Persic şi a Orientului Mijlociu, au asigurat Ayatolahului Komeyni nu doar 20 de ani de exil aurit la Paris, ci şi o bună pregătire a reîntoarcerii sale ca lider al unui nou tip de revoluţie - revoluţia islamică, în pîntecele căreia se zămislise "Statul islamic". Cea mai importantă "invenţie" politică, de la dezvoltarea modernă a democraţiei, în realitate un transplant statal din lumea literaturii coranice, în lumea secolului XX, prelungit cu succes, iată, în secolul XXI!

Revoluţia islamică nu a schimbat natura dictatorială a structurilor politice şi administrative, a statului şi a instituţiilor sale, ba chiar a adîncit-o, dîndu-i doar coloratura şi justificarea religioasă. Revoluţia islamică a preluat o parte din obiectivele modernizării, concentrîndu-se pe dimensiunea nucleară a puterii militare, respectiv pe "creşterea de statut şi prestigiu". Tot Franţa, şi tot în cooperare cu Rusia, avea să fie instrumentală în dezvoltarea capacităţilor nucleare iraniene, rezultat al unor fabuloase contracte comerciale pe care se regăseşte şi semnătura actualului Preşedinte al Franţei. Pentru creşterea influenţei internaţionale "regimul ayatolahilor" a folosit, cu precădere, două unelte: "exportul de revoluţie", peste tot şi oriunde era posibil, în societăţile de religie islamică, mai ales în punctele critice ale Orientului Mijlociu, în comunităţile islamice implantate în Occident, respectiv "sfidarea puterii americane". O sfidare care începe, imediat după instalarea "puterii revoluţionare islamice" la Teheran, cu asaltul asupra Ambasadei americane. Operaţie abortată iniţial, doar pentru a fi mai bine pregătită şi perfect realizată ulterior, creînd celebra criză a ostatecilor. A urmat eşecul intervenţiei militare americane, prăbuşirea în alegeri a Preşedintelui Carter şi declanşarea, în America, a "Revoluţiei republicane". O revoluţie care, în politica externă, culminează, azi, cu "doctrina Bush".

Chiar dacă vicios, cercul se închide perfect!

Puterea petrolieră, trecerea capacităţilor militare peste pragul nuclear, sfidarea americană şi exportul de revoluţie islamică sunt cei patru piloni ai politicii "Statului islamic" iranian. Ei vizează, deopotrivă, recuperarea unui trecut mitic, teologico-doctrinar, rezolvarea problemelor prezentului şi ieşirea într-un viitor, diferit de cel prescris de constrîngerile actuale ale instituţiilor dreptului şi ale structurii de putere, internaţionale.

Exactitatea simetriei este izbitoare - puterea tehnologică, monopolul asupra puterii nucleare, controlul oricărei mari puteri în ascensiune şi exportul de democraţie. Aproape că-ţi vine să-i dai crezare lui Baudrillard, care susţine că America, prin politica ei internaţională, şi-a creat singură duşmanii, după chipul şi asemănarea sa.

Ajutată, evident, de aliaţii săi europeni, adăugăm noi!!