Mitocănia parlamentară

Noroc că eram lîngă o masă şi am putut să mă ţin bine de ea. Altminteri, cădeam din picioare, secerat de impactul veştii. Aleşii neamurilor s-au apucat să schimbe regulamentul după care se dau în stambă, în cea mai mare parte a timpului petrecut în sala aceea gigantică din Magaoaia Poporului. Le-a trebuit 30 de ani!!! Evident, măsurile impuse sunt cu totul neîndestulătoare pentru a transforma adunătura de inşi cu drept de vot asupra legilor ţării şi a noastră, pentru a le corecta comportamentul "în timpul programului" într-o instituţie publică, mai ales cînd ea este Parlamentul României. Pînă să se ducă unul şi să-l ia de gît pe un ministru aflat la pupitru pentru a expune un punct de vedere oficial, al guvernului, sau mă rog, să îl ia de după umăr, prieteneşte, depinde pe cine întrebi!, nimeni nu a băgat de seamă că maidanul este un loc cu reguli de comportare ceva mai stricte şi mai aproape de normele pe care le numim "civilizate" decît instituţia parlamentară a ţării!

De unde ni se trage, oare? Chiar suntem o naţie de nesimţiţi, de gregari cu pulsiuni de violenţă, fie şi simulată, de babuini care nu au capacitatea să facă diferenţa între junglă şi un loc public destinat acţiunilor încărcate de responsabilitate şi, prin efect direct, de un necesar grad de solemnitate, nu mai zic de civilitate? Cu siguranţă nu! Nu suntem chiar în halul acesta! Există în ţara asta milioane de oameni pentru care comportamentul celor aleşi să îi reprezinte şi să decidă asupra unor chestiuni vitale pentru marea majoritate, este incalificabil, la ani lumină dincolo de limitele bunului simţ şi al celor şapte ani de acasă. Şi, cu toate acestea, manifestările suburbane, sub orice standarde de civilizaţie, abuzive, agresive şi incalificabile sunt departe de a fi fost rarităţi în viaţa parlamentară a României post-decembriste. De ce oare?

Las cu bună ştiinţă de o parte argumentul "selecţiei negative" pe care o operează politica şi plec de la premisa că cei care ajung să fie aleşi ca deputaţi şi senatori reprezintă un eşantion compatibil, cu un grad mare de similitudine structurală, chiar dacă nu identic, în raport cu marea majoritate a populaţiei. Prin urmare, majoritatea, dacă nu chiar marea majoritate a celor care ajung în parlament trebuie să fie oameni cu scaun la cap, cu toate doagele la locul lor şi măcar cu doza minimă de bun simţ care să îi împiedice să nu se dea în stambă.

O primă sursă a acestei "lejerităţi" de comportament, transformată nu de puţine ori în mitocănie curată, este concepţia despre libertate cu care societatea României a plecat la drum în noua ei eră parlamentară, după 1989. Direct şi indirect, dar asiduu, societatea a fost impregnată cu "ideea" că libertatea are ca punct zero, libertatea de a face ce vrei, cînd vrei, cum vrei, oriunde vrei. Cultura acestei "libertăţi bazale", pure, a fost încurajată, promovată, răsplătită la greu, material şi simbolic, atît în mediul politic, cît şi în cel economic, administrativ, educaţional etc. Ce libertate e aia, dacă nu pot să fac "ce vrea muşchii mei"? Iar dacă voi nu îmi daţi această libertate sau încercaţi să mi-o îngrădiţi, pumnul, palma, agresiunea verbală, călcarea în picioare a barierelor ridicate, de cele mai multe ori cu ostentaţie, a devenit soluţia larg folosită pentru a-ţi promova "libertatea". O modalitate deloc sau prea puţin cenzurată de reacţiile opiniei publice, de alte forme instituţionale de control al comportamentului. Cel puţin, a celui public. "Tupeul", sfidarea regulilor şi a celor care se ţin de ele, a devenit unealta predilectă pentru auto-promovarea "libertăţii" la care nu puţini se cred îndreptăţiţi, din principiu şi fără nici o restricţie. În numele libertăţii individuale sau colective, orice este permis. Şi, chiar dacă nu este permis, trebuie să fie îngăduit, iar dacă nu, atunci măcar tolerat de ceilalţi. Dacă acesta este curentul dominant în societatea României de mai bine de trei decenii, atunci de ce să aşteptăm de la "aleşii naţiei" altfel de comportament?

A doua sursă, specifică de această dată, ţine chiar de instituţia şi activitatea parlamentară. Prin efectul de concentrare şi mărire al lupei "suveranităţii", "libertatea pură" a omului de rînd a devenit, în cazul parlamentarilor, libertatea absolută la puterea infinit. Ei sunt deţinătorii legitimi ai suveranităţii poporului, spune Constituţia, suveranitatea nu poate fi îngrădită, prin însăşi definiţia ei, deci nimic nu poate să le fie interzis parlamentarilor. Mă rog, cu excepţia regulilor pe care şi le fac singuri. Ergo, totul sau aproape orice le este permis!

A treia sursă provine dintr-o altă perspectivă masiv distorsionată în societatea post-decembristă a României, cea asupra noţiunii de politică, în speţă, de competiţie politică. Încă din faza incepţiei, politica post-decembristă a fost definită şi exersată ca putere de decizie neîngrădită (sic volo), cu condiţia să ai în spate mandatul/votul unei majorităţi sau autoritatea unei instituţii a puterii. Competiţia nu poate însemna altceva decît să foloseşti toate şi oricare mijloace pe care poţi pune mîna pentru a lua voturile care te propulsează în poziţia de a decide după bunul plac şi după cum te taie capul. Odată ajuns acolo, nu mai există nici un fel de oprelişti. Iar, dacă cineva invocă "legea", atunci ea este tratată ca bariera "în faţa căreia doar boii se opresc" în timp ce "băieţii dăştepţi" trec pe sub ori pe lîngă ea!!! Dotaţi cu aceste "unelte", oamenii noştri "politici" se comportă toţi şi peste tot după aceleaşi reguli. Dă-i la cap şi dă-l jos să mă sui eu! Asta e politica! De ce ar face parlamentarii politică altfel?? Nu doar că nu au nici un interes sau avantaj să facă altfel, dar de cele mai multe ori sunt struniţi din scurt de chingile partidului să facă exact politica standard, adică cea despre care astăzi am ajuns să ne minunăm că nu mai poate fi distinsă de mitocănia pură.

A patra sursă vine dintr-un deficit istoric şi civilizaţional al societăţii româneşti care merge mult îndărăt de marea barieră a lui Decembrie 1989. Merge tocmai acolo la joncţiunea deficitară dintre lumea premodernă şi cea modernă. Zic deficitară pentru că acolo se află de fapt nu un punct de joncţiune, ci de ruptură radicală. O prăpastie. Un fel de Rubicon pe care ori te hotărăşti să îl treci ca să ajungi şi să cucereşti Roma, ori nu, şi atunci rămîi la periferie. Una dintre distincţiile esenţiale, aş spune creatoare de structură a modernităţii, este cea dintre spaţiul privat şi spaţiul public. Dintre comportamentele îngăduite şi promovate în fiecare dintre ele. Modernitatea a impus, încet, dar sigur, în societăţile în care a avut de la început rădăcini ori unde şi le-a înfipt bine de timpuriu, ca spaţiul public să fie unul al restricţiilor. Acasă, chiar dacă nici acolo nu e bine, nu vine nici o autoritate să te cenzureze dacă scuipi de jos, ori arunci gunoaiele la întîmplare, ori îţi faci nevoile în văzul tuturor, ori ţipi ca apucatul cît te ţin bojocii etc. În spaţiul public, însă, eşti cenzurat! De legi, de reguli, de regulamente şi nu în ultimul rînd de Bunul Simţ, acela care, mereu fără greşeală, face diferenţa între ceea ce se cuvine şi ceea ce nu se cuvine să faci într-o anume circumstanţă, din raţiuni care ţin de "binele public", de igiena publică, de norme ale unei moralităţi publice etc. Deşi pare greu de crezut, adevărul neplăcut şi greu de consecinţe generaţionale este că societatea României, aceasta din secolul XXI, încă nu a integrat deplin, operaţional, în toate straturile sociale, această distincţie radicală a modernităţii. Dacă îi atragi unuia atenţia că a scuipat pe jos, acum în plină pandemie, poate ai noroc şi nu îţi arde o un dos de palmă "bine simţit". În cele mai multe cazuri, însă, îţi întoarce spatele şi nu te vede, nu te aude sau mai rău, mai aruncă o flegmă pe jos, ori peste bombeul tău, aşa ca să ştii cu cine ai de-a face! Oricît ar putea să pară de curios cuiva, parlamentarii noştri se comportă "la serviciu" ca la ei acasă. Acolo unde, în virtutea libertăţii lor pure, pot face scandal în voie şi după plac, pot să se certe cu vecinii cînd au chef, pot şi să îi ia de gît sau după umăr, pot arunca cu vorbe grele şi invective după ei, după care se pot aşeza la o ţuică pe scîndura gardului.

Ne place, nu ne place, Parlamentul României nu este excepţia, ci oglinda unei societăţi care mai are mult de mers pînă departe. Ba mai rău, nu prea are chef nici măcar să plece la drum! Pînă acolo, adică pînă unde civilizaţia nu se măsoară în avere, bani, vacanţe exotice, diplome calpe, amante şi alte "bunuri" de lux, nici măcar în km de autostrăzi, căi ferate ultrarapide, zboruri cu avioane sau rachete, nici în număr de telefoane mobile ori maşini, periuţe de dinţi şi kg de săpun pe cap de locuitor, ci în comportamente articulate astfel încît să reducă sursele de conflictualitate, să cultive spaţiul public ca pe o grădină a frumuseţii, binelui şi liniştii tuturor şi a fiecăruia în parte. Chiar şi atunci, ba mai ales atunci, cînd competiţia rămîne, trebuie să rămînă, una dintre cele mai simple, eficiente şi mai larg răspîndire formule de selecţie, de atribuire a statusurilor şi a recompenselor sociale.