Moneda de schimb

Toamna sindicală a debutat tîrziu şi a intrat în contratimp cu anotimpul calendaristic. Primele semne ale frisonului sindical care ar fi putut zdruncina guvernul s-au manifestat abia în noiembrie. Învăţămîntul a fost cap de afiş o lună, dar această mişcare a rămas stingheră. Simţind o oarecare slăbiciune guvernamentală, alte sindicate au devenit vocale pentru a fructifica contextul. Dar temperaturile scăzute, vremea rea şi apropierea sărbătorilor de iarnă nu sînt atuuri pentru o "revoluţie sindicală". Deşi scenariul unei concertări sindicale de inspiraţie politică este la modă, nimic nu indică armonizarea acţiunilor şi coerenţa obiectivelor. Timpul nu este în favoarea sindicatelor. Nici politic, nici social sindicatele nu mai sînt actorii puternici. Şi-au irosit bruma de forţă în dispute fără perspectivă atunci cînd nu au trecut pur şi simplu pe versantul patronal, îngălbenindu-se. Şi dacă, între 2001-2004 sindicatele au făcut doar o opoziţie de prestigiu guvernului, noul cadru politic, mult mai echilibrat, le-a oferit ocazia reabilitării. În consecinţă au recurs la tacticile clasice de presiune. Rezultatul a fost un schimb: concesii bugetare contra legitimitate sindicală.

Mai degrabă tactice decît strategice, confruntările de pînă acum dintre sindicate şi guvern au stabilit deja cadrul conflictului. În primăvară, Guvernul cîştigase runda în competiţia cu sindicatele (grevele de la Poştă sau CFR). După episodul sindical în curs de desfăşurare raporturile de forţă par a se fi echilibrat. Iar dacă un lider sindical cu istorie politică precum Matei Brătianu vorbeşte de răsturnarea Guvernului şi alegeri anticipate, declaraţiile sale trebuie înţelese în spiritul creşterii presiunii. Ipoteza alegerilor anticipate în urma mişcărilor sindicale este riscantă. Guvernul ar putea să îşi prezinte demisia pe fundalul unei agitaţii sindicale fără precedent şi a căderii proiectului de lege al Bugetului. Dar alegerile anticipate nu apar imediat, ci după parcurgerea etapelor constituţionale, ceea ce ar crea instabilitate politică, cîtă vreme timp de 60 de zile cîteva echipe guvernamentale (3-4) ar trebui respinse de Parlament. Aderarea la 1 ianuarie 2007 şi chiar procesul de integrare europeană ar fi afectate. Ştim deja că instabilitatea politică a costat Bulgaria, Raportul de monitorizare al Comisiei Europene fiind foarte critic. În cazul alegerilor anticipate acelaşi tratament ar fi aplicat şi României.

Ofensiva sindicală din această toamnă a fost nu doar surprinzător de tîrzie, ci şi lipsită de consistenţă. Dincolo de revendicări punctuale nici un proiect social, nici o viziune politică, nimic. Doar tentaţia de a profita de jocurile de putere. Afilierea politică a unor foşti sau actuali lideri de sindicat (Ion Rădoi de la Metrorex de exemplu) a accentuat această tendinţă. Abia la începutul lunii noiembrie greva sindicatelor din învăţămînt a creat o primă breşă, nu foarte adîncă, în sistemul bugetar. Cota unică, teoretic un subiect cu o forţă ideologică devastatoare (au dovedit-o recentele alegeri din Germania) nu a trezit decît comentarii platonice. Încheierea, sîmbată seara, a negocierilor a dus la creşterea la 5 % din PIB a cotei pentru educaţie, salariile profesorilor urmînd a fi majorate în două tranşe în 2006. În schimb fondurile suplimentare vor fi alocate doar pentru finanţarea proiectelor de modernizare a şcolilor şi universităţilor. Intervenind, în virtutea puterii de mediere între stat şi societate, Preşedintele Traian Băsescu a grăbit deznodămîntul şi a despărţit apele. Cel puţin pentru moment executivul bicefal s-a dovedit solidar.

Greva profesorilor a fost aproape povestea unei strategii win-win, toate părţile avînd ceva de cîştigat. Sindicatele au obţinut o concesie importantă, Guvernul a reuşit să frîneze creşterile salariale, iar Preşedintele a fost Moderatorul recunoscut de toţi ceilalţi. Dar acest episod nu schimbă nimic din realitatea sindicală. Forţa sindicatelor româneşti este redusă. Pe măsură ce privatizările au schimbat structura economiei, gradul de sindicalizare a scăzut. Micile ieşiri de orgoliu ascund de fapt decăderea sindicalismului românesc. Măcinat de aceleaşi boli ca şi clasa politică, oligarhizarea şi inconsistenţa ideologică, sindicalismul caută o ieşire din impas. Alegerea este între restructurarea ideologică şi organizaţională şi tactica improvizată bazată pe stereotipuri, de fapt, între moarte sindicală şi renaştere. În aceste condiţii, moneda de schimb oferită de guvernanţi, oricare ar fi aceştia, este cea mai convenabilă statu-quo-ului.