Motive de îngrijorare

Cînd vrea să sublineze iminenţa unor consecinţe negative grave, Preşedintele Iohannis apelează cel mai frecvent la expresia "sunt îngrijorat"... după care urmează desemnarea faptului, evenimentului, procesului purtător al pericolelor care stau să se prăvale peste noi. Cu speranţa că nu s-a găsit cineva din anturajul său suficient de harnic încît să finalizeze deja demersurile de înregistrare la OSIM a acestei soluţii de comunicare, o împrumutăm aici pentru a pune în evidenţă o agendă pe care autorităţile de guvernare par să nu o vadă destul de clar sau să o rătăcească într-un noian de preocupări care mai de care mai alături cu drumul, adică cu problemele stringente şi grave care tind să prefigureze atît viitorul zilei de mîine, cît şi perspectiva socială pe termen mediu şi lung.

România, asemenea aproape tuturor ţărilor din lume are de gestionat o situaţie specială. Nu doar o criză, ci mai multe care se derulează pe aceeaşi secvenţă de timp, care îşi suprapun, intersectează şi potenţează reciproc consecinţele detrimentale social. Fiecare dintre ele are o dinamică specifică. La rîndul său, ansamblul compunerii lor are un parcurs critic de sine stătător.

Să începem cu aspectul demografic al pandemiei de coronavirus. Datele oficiale ne spun că în circa 9 luni putem fi siguri că circa 300.000 de persoane au căzut sub incidenţa acţiunii virale specifice, covid-19. Cîţi sunt sau cîţi ar putea să fie în total, în realitate, nu ne-a spus nimeni, niciodată. Cel mai probabil nu ştie nimeni. Toate datele publice se referă la curba de înregistrare a fenomenului (urma pe care el o lasă în scriptele autorităţilor), niciodată la curba fenomenului propriu zis, fie ea estimată cît de grosier. Două treimi dintre purtătorii înregistraţi au fost declaraţi vindecaţi, doar că datele publice nu ne spun dacă minunea s-a întîmplat ca efect al unor tratamente spitaliceşti, ambulatorii, ale leacurilor băbeşti auto-administrate sau ale intervenţiei Proniei cereşti! După cum nu ne spune nimeni nici care este statutul ultimei treimi din socotelile oficiale. Sunt bolnavi sub tratament spitalicesc, ambulatoriu sau lăsaţi la voia Duhului Sfînt?!! Mai ştim, de asemenea, din datele publice, că circa 8000 dintre cei afectaţi viral au decedat, majoritatea cu comorbidităţi, ceea ce înseamnă circa 3 persoane dintr-o mie, care au contractat virusul şi aveau o stare fragilă de sănătate dinainte. Prima îngrijorare, firească, este că nici după atîta amar de vreme nu ştim dacă autorităţile au stabilit modelul pandemic, măcar după parametrii viteză şi arii de difuziune. În mod firesc, dacă au unul şi îl folosesc, atunci el ar trebui să fie public, pentru că ajută enorm populaţia să înţeleagă pericolul şi să aleagă căile cele mai bune de a se feri singură, fie şi temporar, de consecinţele negative ale contaminării. Dovada peremptorie că nu au plecat la drum cu vreun model clar este instituirea stării de urgenţă atunci cînd fenomenul se manifesta cel mult local şi cu rate de răspîndire mici, în timp ce acum, cînd atît viteza de răspîndire, cît şi ariile de difuziune s-au mărit de zeci de ori, măsurile sunt "relativ blînde". Privind aceste date nu prin prisma dramelor umane produse oricui este confruntat cu pierderea prematură şi nedreaptă a unui membru al familiei, prieten sau apropiat, ci sub aspect demografic, ele nu descriu nici pe departe o criză, adică o ameninţare masivă asupra ansamblului populaţiei României; incidenţă semnificativă asupra masei demografice totale şi a dinamicii ei naturale, respectiv afectarea selectivă a echilibrelor structurale: gen, vîrstă, mediu de locuire, ocupaţii etc.

Pandemia nu a produs şi nici nu ameninţă să producă, aşadar, o criză demografică, ci de altă natură. Iar răspunsul este evident: o criză a sistemului de asistenţă medicală!!! Lucru nici pe departe greu de produs, dat fiind faptul că şi în condiţii "normale" el era deja periclitat şi disfuncţional, de la formula de organizare, la finanţare şi de la proceduri administrative şi interacţiunea cu pacientul, la dotare şi asigurarea cu personal medical, de asistenţă, de suport şi de management. Ceea ce a pus pe butuci sistemul sau, mă rog, pe aproape, nu este nici numărul de îmbolnăviri, nici dinamica lor, nici agresivitatea elementului patologic, ci combinaţia simplă dintre faptul că aceşti 300.000 de pacienţi au trebuit simultan detectaţi-diagnosticaţi, izolaţi de restul populaţiei atît pe traiectele tratamentului ambulatoriu cît, mai ales, pe cel spitalicesc, unde s-a adăugat presiunea suplimentară pe compartimentul de ATI. Cu alte cuvinte, criza, dacă este să-i spunem pe nume, este una, prin excelenţă, de organizare, management, dotare şi resurse specifice. Păi, în nouă luni, parcă ar fi fost ceva timp să găsim ceva soluţii, dacă cineva ar fi fost în stare şi ar fi avut curajul să pună degetul pe rană şi să dea aiurea vina pe virus şi cvasi-pandemia provocată de el.

A doua criză este cea din sistemul de învăţămînt. Iar esenţa ei ţine de încăpăţînarea prostească a autorităţilor de a crede că "formula industrială" care organizează sistemul, altfel, de mult vetustă şi ineficientă în asigurarea pentru fiecare generaţie a unei zestre cognitive şi de abilităţi pre-profesionale adecvate realităţilor sociale în care absolvenţii vor intra în rolurile ocupaţionale, va putea fi pur şi simplu translatată din clasă, acasă, şi de la tablă, pe tabletă!!! A doua mare problemă a sistemului este că nu dă seamă, nu înregistrează, ba chiar se ocupă intens să mascheze costurile sociale imense ale unei cronice disfuncţionalităţi scufundată brusc într-o schimbare radicală a condiţiilor sociale şi psihologice ale învăţării. Nimeni, de la Preşedintele-profesor, la miniştrii de resort, parlament şi alţi responsabili sociali nu pare să priceapă cît de grea va fi nota de plată a creşterii radicale, directe şi indirecte, a abandonului şcolar şi aşa ajuns la ordinul sutelor de mii de copii, supra-alimentat acum de lipsa mijloacelor tehnice, cît va însemna prăbuşirea continuităţii procesului de asimilare a cunoştinţelor dintr-o programă de an pentru radicalizarea sărăciei şi prăpastiei sociale dintre cei cu mijloace de compensare educaţională (o infimă minoritate a populaţiei) şi cei fără nici un fel de mijloace, majoritatea zdrobitoare! În aceste nouă luni de oarbă rătăcire prin întunericul gîndirii şi deciziei responsabililor guvernării, România a săpat groapa din care se vor zbate să iasă cel puţin două generaţii de acum înainte. Şi, după cum se vede, semnele de trezire la realitate nu se văd nici pe departe. Doamna ministru este preocupată de introducerea, scoaterea sau amînarea tezelor, respectiv de propaganda electorală căreia i-a fost subordonată acţiunea de difuzare a tabletelor pe la nişte şcoli din judeţele cu apetit liberal mai ridicat.

În sfîrşit, un cuvînt despre criza resurselor umane şi de timp. În orice criză, nu mai spun de crize simultane şi suprapuse, gestiunea resurselor este critică. Iar cea a resursei de timp, respectiv a celei umane, decisivă! La noi, timpul crizei a rămas cel indicat de ceasul din turnul primăriei. Nimeni nu pare să înţeleagă că timpul are acum alte măsuri, că decizia trebuie să opereze cu "timpi" diferiţi, specifici, funcţie de natura problemelor şi a măsurilor menite să le soluţioneze. Cît despre resursa umană este suficient să analizeze cineva cum a fost gestionată cea din domeniul medical, personal spitalicesc, medici de familie etc. pentru a înţelege că responsabilii gestiunii crizei se comportă ca şi cînd aceste resurse ar fi nelimitate!!!! Protestele personalului medical, care au început să înflorească, sunt singurele evenimente care încep să arate cu degetul adevărul simplu: resursa umană este regenerabilă, într-o anumită măsură, înlocuibilă, după un anumit algoritm, dar niciodată nelimitată, mai ales în timp de criză!!! După cum nici răbdarea populaţiei nu este fără de margini. Poate ar fi de luat în seamă şi acest aspect psihologic, pentru că aici este teritoriul specific "lebedelor negre", al evenimentelor mici, relativ nesemnificative, dar care produc, în anumite condiţii şi circumstanţe, consecinţe devastatoare, schimbătoare de sistem şi paradigmă.