Năstase contra Năstase

De la promovarea campaniei continue la atacul permanent, luna august a fost pentru Adrian Năstase perioada repoziţionării avantajoase faţă de adversarii din interiorul sau din afara partidului. După ce în iulie preşedintele PSD, a cărui poziţie de lider absolut fusese afectată de rezultatele alegerilor locale, a dejucat tentativele interne de destabilizare şi şi-a creat o structură ad-hoc de conducere lipsită, cel puţin pînă la congresul extraordinar al PSD din 28 august, de legitimitatea votului militanţilor, în august, premierul-candidat a încercat preluarea iniţiativei în competiţia pentru preşedinţia României.

De la Atena, unde s-a alăturat gimnastelor românce campioane la jocurile olimpice, la Mălini, în satul de baştină a lui Labiş, unde şi-a anunţat candidatura fără marja de siguranţă de 5% rezervată în iulie, la New York, partidului, Adrian Năstase a folosit toate momentele pentru a rămîne în atenţia publicului. Explicabil, deoarece spre deosebire de toţi ceilalţi candidaţi la preşedinţia României, primul ministru Adrian Năstase îşi pune în joc viitorul politic la alegerile din noiembrie 2004. Un eşec la alegerile prezidenţiale l-ar fragiliza pe actualul şef al PSD şi l-ar expune atacurilor concentrate din interior. În fapt, Adrian Năstase nu a avut altă alternativă în afara candidaturii la alegerile prezidenţiale după ce ipotetica candidatură a lui Mircea Geoană nu a mai putut fi nici măcar sugerată ca urmare a eşecului de la alegerile pentru funcţia de primar general al Bucureştiului. Astfel, pentru prima oară, actualul prim ministru se va confrunta cu alegătorii într-un scrutin majoritar uninominal în care calităţile personale ale candidatului sunt primordiale, cumulîndu-se imaginii şi resurselor partidului care îl propune.

Produs tipic al sistemului partitocratic românesc, Adrian Năstase şi-a conturat pînă în 2004 o carieră politică în interiorul partidului şi sub protecţia sistemului proporţional. Ascensiunea sa spre poziţia de preşedinte de partid s-a datorat opţiunii pentru varianta Ion Iliescu în vara anului 1992 atunci cînd actualul PSD, încă FDSN, îşi definitiva listele pentru alegerile parlamentare. De altfel, prin natura sa, poziţia de ministru de externe pe care o ocupa atunci era cea mai legată funcţie guvernamentală de preşedintele statului. Absenţa unor personalităţi marcante în FDSN a determinat alegerea lui Adrian Năstase ca preşedinte executiv al PDSR în 1993 cînd, de altfel, s-a produs şi despărţirea simbolică de tema revoluţiei sugerată prin denumirea de Front. Pînă la venirea lui Ion Iliescu în PDSR ca urmare a înfrîngerii în alegerile prezidenţiale din 1996 care l-a promovat pe fostul şef al statului pe poziţia de preşedinte al partidului, PDSR avusese o conducere bicefală, cu un preşedinte, Oliviu Gherman, şi un preşedinte executiv, Adrian Năstase. Dar Ion Iliescu, liderul fondator al partidului şi principala sa resursă de credibilitate, nu a mai împărţit formal conducerea, dar a rezervat a doua poziţie în partid lui Adrian Năstase, confruntat în 1997 cu o puternică opoziţie din partea grupului ce va forma ulterior APR. De pe această bază preluarea conducerii efective din poziţia de prim ministru cu ocazia congresului de constituire (ca urmare a fuziunii cu PSDR) a PSD în 2001, în condiţiile în care Ion Iliescu fusese ales preşedinte al României, nu a fost o surpriză.

Obişnuit cu discursul ministerial şi guvernamental sau cu atmosfera birocratică din partid, avînd mai degrabă profilul unui tehnocrat ajuns în politică (element biografic pe care împărtăşeşte cu Mircea Geoană), Adrian Năstase are dificultăţi în a comunica cu publicul. De aceea, consultaţii electorali şi sociologii apropiaţi primului ministru par a considera că preluarea iniţiativei în campania electorală cumulată cu tentativa de umanizare a candidatului cresc şansele în competiţia cu Theodor Stolojan şi influenţează intenţia de vot în favoarea Alianţei DA. Minimalizarea, discreditarea şi ridiculizarea contracandidatului este însă o metodă de marketing politic foarte apropiată de propaganda totalitară, şi în nici un caz orientată spre stimularea unei campanii rezonabile, orientate spre politici publice. Schimbarea de limbaj operată dezvăluie un alt Adrian Năstase decît cel cu care publicul era obişnuit.

Apropierea de publicul rural şi atacul permanent şi vehement la adresa Alianţei şi a candidatului său, de cele mai multe ori cumulate, sunt efectele unei strategii menită să antreneze Alianţa pe terenuri unde premierul are avantajul poziţiei guvernamentale. Preluînd iniţiativa, Adrian Năstase încercă să minimizeze efectele, deja cunoscute de la alegerile locale, ale temei corupţiei. Bipolarizarea politică rezultată în urma scrutinelor din 8 şi 20 iunie nu mai permite, în condiţiile unor mize personale şi de partid vitale, abordări graduale ale adversarilor. Dar datorită formaţiei sale şi a avantajului competitiv pe care această temă îl presupune premierul revine în justificarea candidaturii tot la politica internaţională ("Vreau să fiu un garant pentru viitorul lor european"). Pe de o parte atacurile la adresa lui Stolojan şi Băsescu vor să recreeze spaţiul competiţiei politice sugerînd o schimbare a poziţiilor de forţă (Alianţa devenind Goliat-ul, iar PDS - Năstase David-ul campaniei 2004) şi încercînd să provoace o reacţie de orgoliu (pornind poate de la fişa psihologică a adversarilor) adversarilor care să confirme implicit această transformare. Pe de altă parte, prin această tactică se încearcă influenţarea electoratului indecis, marele arbitru al alegerilor de acest an, în principiu dezinteresat de politică, pentru a preîntîmpina glisarea sa spre Alianţă sau alte formaţiuni politice.

Percepţia publică a corupţiei ca generalizată după alegerile din 2000 va fi greu, dacă nu imposibil, de înlăturat. În aceste condiţii campania electorală a PSD şi a candidatului său la prezidenţiale încerca să impună alte teme de dezbatere. Dar înainte de a se poziţiona în competiţie cu adversarii săi, Adrian Năstase are a se confrunta cu sine: cu profilul său partidist şi tehnocrat, cu mai recenta sa tentaţie retorică dar mai ales cu structura birocratică şi, în cazul în care operaţiunea de asimilare a organizaţiei cu liderul nu va reuşi, imobilă a PSD.