NATO, faţa nevăzută a lumii

Asemenea astrului tutelar al nopţii pămîntene, care nu-şi arată decît o singură faţă către noi, NATO şi reuniunea sa de la Bucureşti nu lasă să se vadă, către public, decît o singură imagine. Aceea a unor şefi de stat şi de guven încruntaţi, gîndind adînc la problemele cele grele ale lumii, preocupaţi să discute, pînă în ultima secundă, cu consilierii de lîngă ei, nu cumva să rateze cel mai important dintre gîndurile ce nu le aparţin, dar trebuiau rostite de la masa celor ce împart pacea şi războiul. Ceea ce nu se vede, însă, este la fel de important pentru a înţelege rosturile reuniunii şi direcţia în care deciziile ei îndreaptă Alianţa.

Aflat la ultima sa apariţie în cadrul NATO, ca Preşedinte al Statelor Unite, G.W. Bush s-a aşteptat la un parcurs ceva mai relaxat al programului oficial. Fără mari succese, dar şi fără prea mari tensiuni. Realitatea de la Bucureşti arată cu totul altfel. Principalii lideri europeni au făcut tot ceea ce era necesar ca Preşedintele American să fie confruntat cu nota de plată a unui eşec politic. Viziunea sa despre schimbarea Alianţei nu se suprapune, decît parţial, peste cea a europenilor; dinamica extinderii Alianţei, preconizată de politica SUA, întîmpină opoziţia deschisă a Parisului şi a Berlinului; vocaţia de actor global, a NATO, este întîmpinată cu mari reticenţe în Europa; scutul anti-rachetă şi utilitatea lui pentru europeni este o chestiune de divergenţă deschisă, iar relaţia cu Rusia se vede foarte diferit de la Bruxelles şi Washington. Poziţia cu care G.W. Bush a venit la Bucureşti, expusă pe larg în dis-cursul reuniunii Forumului Transatlantic, care a precedat deschiderea oficială, n-a făcut decît să arunce gaz peste foc. Nimic care să vină în întîmpinarea partenerilor europeni. O litanie pe care, dacă ar lua-o cineva ad litteram, atunci ar trebui să conchidă că întreaga politică externă a Administraţiei Bush este un lung şir de succese şi doar lipsa de mobilizare a unora dintre Aliaţi a împiedicat-o să devină un triumf! Reacţiile n-au întîrziat să vină, sau mai corect spus, să explodeze. Cea mai vehementă, de la Paris, unde, după luna de miere a lui Sarkozy cu Washingtonul, lucrurile par să se fi reîntors pe traiectul cunos-cut al ultimilor ani. Motivul, de data aceasta, nu este însă "inerţia" politicii franceze, ci unul mult mai semnificativ. Franţa tatonează revenirea sa în structurile militare integrate ale Alianţei, de mai multă vreme. Pentru un moment, Preşedintele Sarkozy a sperat că acest anunţ ar putea fi făcut la Bucureşti, iar în pregătirea lui a anunţat, suprinzător chiar şi pentru Washington, suplimentarea contingentului francez din Afganistan, cu un batalion. Desigur, Franţa doreşte să reintre în structurile militare dintr-o poziţie cît mai avantajoasă. De prim plan, dacă se poate. Solicitările sale în privinţa posturilor de comandă din structura integrată a Alianţei sunt la cel mai înalt nivel şi vizează direct comanda teatrului mediteranean. Un fief tradiţional american. Departe de-a sărbători cu fast întoarcerea fiului rătăcitor, Washingtonul nu este dis-pus să cedeze "bijuteriile coroanei" şi nici să facă concesii Franţei, doar pentru că s-ar fi hotărît să se reintegreze în structurile militare. Răs-punsul rece al americanilor a înfuriat probabil diplomaţia franceză şi mai ales pe Preşedintele Sarkozy, care a pariat politic că poate obţine de la americani ceea ce predecesorului său i-a fost refuzat. Un pariu pierdut şi pentru Franţa şi pentru Alianţă.

Al doilea element strategic, de politică a Alianţei, asupra căruia reuniunea de la Bucureşti a aruncat mai mult penumbre, decît lumină, este problema dinamicii extinderii. Primul aliniament părea perfect realizat: Croaţia, Macedonia, Albania. Nimeni nu a luat în serios opoziţia, de fond, a Greciei, pînă în ultimul moment. Abia la dineul oficial din deschiderea reuniunii, unde s-a făcut "turul de masă" al poziţiilor s-a băgat de seamă că nu există consens pentru invitarea Macedoniei, datorită opoziţiei Greciei. Soluţia, exact ca şi în cazul României la Madrid, este una singură: amînarea, pînă se rezolvă problema pendinte. Şi în acest caz, avem de-a face cu un eşec încasat de Statele Unite, mai mult decît de Macedonia. Deşi aparent frivol, temeiul opoziţiei Greciei este betonat din punct de vedere juridic. Macedonia are o problemă cu comunitatea internaţională, nu doar cu Grecia, în privinţa numelui de ţară ales, iar acest lucru este consemnat în documentele oficiale ale ONU. Dacă nu şi-l rezolvă, prejudiciază interesele altora, în cazul în speţă ale Greciei. Nici diplomaţia americană, nici cea de la Skopje nu s-au deranjat prea mult să discute sau să negocieze cu Atena, ceea ce nu putea duce decît la rezultatul de la Bucureşti.

Al doilea eşec american în domeniul extinderii priveşte Ucraina. La Bucureşti ar fi trebuit să fie făcut pasul decisiv care să pregătească viitoarea aderare a gigantului central-european în sistemul NATO. O eventualitate care, pentru Rusia, înseamnă prăbuşirea aliniamentului de securiate pe care şi l-a fixat pe graniţa "vecinătăţii imediate". Dacă din partea sistemului integrat de securitate al Rusiei, aşa cum s-a preconizat iniţial, prin înţelegerile care au dus la prăbuşirea URSS, Ucraina devine parte a NATO, Rusia va fi confruntată cu o realitate geo-strategică pe care nu o poa-te contempla decît cu uriaşe aprehensiuni. Este o evoluţie pe care Moscova are tot interesul să o blocheze, să o deturneze, să o deraieze. Mesajul lui Putin la Bucureşti este fără echivoc: Rusia nu va tolera "aducerea cu arcanu" a Ucrainei în NATO. Pe aceeaşi logică, nici a Georgiei, chiar dacă aici miza geo-strategică este semnificativ mai mică.

Nici tema Afganistanului nu va aduce un succes deplin pentru politica Americană. Iar motivul nu este acela că europenii nu înţeleg importanţa unei reuşite în Afganistan, pentru propria lor securitate, ci refuzul europenilor de-a căuta linia care să-i ducă la victorie, în caietul de reţete al Administraţiei Bush. Un caiet expirat politic şi, în bună măsură, neverificat de realitate.

Pe scurt, pe faţa nevăzută a lumii NATO, de la Bucureşti, scrie "eşec", iar cea mai mare felie a acestui amar tort revine, fără îndoială, echipei americane.