Natură moartă cu fundal istoric

Discursurile pronunţate de la înalta şi tot mai puţin însemnata tribună a Adunării Generale a ONU au scos la ivea-lă, poate mai mult decît au intenţionat autorii, feţele nevăzute ale crizei iraniene şi adevărata ei miză.

Aparent, totul se învîrte în jurul unor probleme tehnice şi politice, relativ simple şi cît se poate de concrete. Este îndreptăţit Iranul să dezvolte un program nuclear propriu? Se va opri îmbunătăţirea uraniului în laboratoarele iraniene, înainte de atingerea cantităţii şi a purităţii necesare pentru a construi o bombă atomică? Este comunitatea internaţională îndreptăţită să ceară Iranului oprirea cursului de acţiune pe care s-a angajat? Ce constrîngeri ar putea fi eficiente? Ce s-ar putea negocia cu Iranul? Cîtă vreme? În ce condiţii? Este posibilă o intervenţie militară? Cine şi în ce condiţii şi-ar putea asuma riscurile inerente angajării militare a Iranului?

Dreptul acestei ţări de a dezvolta un program nuclear, de cercetare şi chiar de producţie a materialului fisionabil, ce poate fi utilizat în centrale nucleare producătoare de energie, nu poate fi şi nici nu a fost pus, de fapt, la îndoială. Problema survine acolo unde programul cu destinaţie civilă se poate transforma fără nicio dificultate într-unul cu finalitate militară. Singurul lucru care obligă Iranul să se abţină de la un asemenea program este chiar semnătura oficialilor săi pe Tratatul de Neproliferare şi pe protocoalele adiţionale menite să prevină tocmai acest derapaj. Faptul că actuala guvernare de la Teheran se află în directă şi vădită violare a angajamentelor sale internaţionale nu este contestat de nimeni, de aici şi rezoluţia unanimă a Consiliului de Securitate care cere acestei ţări să pună capăt proceselor de prelucrare a uraniului. Faptul că guvernul preşedintelui Ahmadinejad şi falanga liderilor religioşi profilată în spatele său nu au nici o intenţie să se opreas-că din drumul ales, pare un lucru de care puţini se mai îndoiesc, cu adevărat. Finalitatea reală a procesului e una militară. Nimeni, în Iran, nu crede că lucrurile ar sta altfel. Dimpotrivă, există un suport ideologic şi emoţional foarte puternic pentru această aventură, atît din partea liderilor religioşi, cît şi din partea populaţiei. "Bomba" continuă să fie văzută ca o marcă de presitigiu, ca un permis de intrare în clubul ţărilor care sunt ascultate de cei mari şi, nu în ultimul rînd, ca o repoziţionare strategică faţă de Israel, Inamicul prin excelenţă. Nu mai demult decît la reuniunea liderilor mişcării de nealiniere, de la Havana, preşedintele iranian, înfierbîntat de încurajările şi gesturile de solidaritate cu care a fost întîmpinat, declara că ţara sa are toate motivele să dezvolte programul militar nuclear, avînd în vedere "agresiunea americană din Irak" şi "irepresibila tentaţie hegemonică" a Statelor Unite. Ba, chiar şi în discursul de la Naţiunile Unite, altfel, foarte atent la nuanţa cuvintelor şi a formulelor, preşedintele Ahmadinejad a produs un argument indirect în sprijinul a ceea ce este programul său de înarmare nucleară: Statele Unite şi alte ţări îşi dezvoltă propriile capacităţi nucleare, trec de la generaţia a patra, la a cincea. De ce, atunci, Iranul şi, subînţeles, programul său nuclear, este considerat o ameninţare atît de mare?, se întreba retoric liderul de la Teheran. Iar prin aceasta evidenţia adevărată miză a confruntării.

Din această perspectivă, se aştern pline de înţeles şi poziţiile aparent contradictorii ale celorlalţi actori principali ai piesei care se joacă la acest început de stagiune pe scena lumii. Statele Unite consideră că apariţia unui nou actor nuclear, în cazul de faţă Iranul, este inacceptabilă. Iar argumentele nu sunt puţine. În fapt, acest lucru ar echivala cu prăbuşirea întregului regim de neproliferare şi a actualei "ordini mondiale" bazată pe "alianţa posesorilor" împotriva "neposesorilor". El este cel care justifică "poliţia", actul de "justiţie" şi, în cele din urmă, de "pedepsire" a celor care încalcă normele neproliferării. Cinci decenii de "ordine mondială" bazate pe premisa că "marile puteri" au responsabilitatea de a interzice altora accesul la puterea nucleară stau să se prăbuşească. Cine îşi poate asuma un asemenea risc? Răspunsul, cinic, vine din partea celor care cred că proliferarea nucleară este deja un fapt şi, mai ales, este de neevitat în viitorul mediu, în ciuda eforturilor clubului celor mari. Franţa, Rusia şi China îşi construiesc, deja, politica internaţională în jurul acestei noi ipoteze. Conştienţi sau nu de riscuri, proliferarea pare să fie singurul răspuns pe care marile puteri de rangul doi par să-l fi găsit la evadarea liderului cursei, hiperputerea militară şi economică Statele Unite. Încă şi mai cinic, Statelor Unite pare să le fie administrată "doctoria" pe care chiar ele au utilizat-o pentru a învinge URSS în competiţia războiului rece: blocarea unor resurse economico-sociale tot mai importante în "producţia şi consumul militar", acroşarea în cît mai multe situaţii dificile sau chiar perdante pentru SUA, producerea de pagube, locale sau generale, în planul prestigiului şi al credibilităţii internaţionale, discreditarea în rolul de lider pe care şi l-a asumat.

Adevărata miză a crizei Iraniene, aşa cum cu inocenţă calculată a declarat chiar Ahmadinejad, este redefinirea structurii şi a normelor sistemului internaţional, de aşa natură încît rolul predominant al Statelor Unite să fie blocat sau anulat, iar odată cu el sistemul de predominanţă a lumii occidentale asupra celorlalte "nuclee civilizaţionale".

Într-un mod lipsit de orice imaginaţie, lumea globalizată pare hotărîtă să repete istoria pe care, la scară continentală, Europa a trăit-o în ultimii 200 de ani, sau la scară locală China a depănat-o încă acum 2000 de ani. Una a competiţiei oarbe pentru supremaţie asupra competitorilor, într-un joc al puterii, plin de suferinţă, dominat de distrugere, la capătul căruia stă şi aşteaptă răbdător, înconjurat de milioa-ne de morminte, un singur şi mare adevăr: cît de inutil este totul!