Necunoscutul: mod de folosire

"Boierule!"...."Domnu' şef!". Introducerea fiind făcută, femeia care se tot ţinea după mine de câteva minute a scos un inel. Din "aur", desigur. O ocazie unică. Un preţ "senzaţional". Nu aveam bani? Nici o problemă, merge cu ceasul de la mână. Nu cumpăr inele? "De ce, maică, e aur curat!". Abia am scăpat.

Întâmplarea s-a petrecut acum destul de mulţi ani, pe străzile din preajma Gării de Nord. Vi s-a întâmplat şi dumneavoastră, sunt sigur.

Reţeta este simplă. Se ia un necunoscut. De pe stradă, de pe bancă, din tren, din magazin. Este minţit în faţă. Încărcat la nota de plată. În taxi, dacă adresa pe care o caută este la trei străzi distanţă, i se arată jumătate din oraş. Este hărţuit. Dacă protestează, i se spun "vreo două". Să fie mulţumit dacă scapă întreg.

În societăţile tradiţionale, atitudinile faţă de necunoscuţi sunt, de regulă, o problemă. Aceste societăţi sunt organizate în familii extinse, clanuri sau triburi. Adesea, aceste unităţi sunt izolate. Puţinii străini pe care îi văd sunt ostili. Baricadaţi în spatele unor garduri de nuiele, membrii acestor grupuri mici de oameni sunt loiali - până la o limită - doar faţă de tovarăşii lor.

Cât despre ceilalţi, necunoscuţii, Dumnezeu cu mila! Literatura istorică şi antropologică este clară în această privinţă. Faţă de necunoscuţi, omul tradiţional nu simte, adesea, nici un fel de imbold al datoriei morale. Când se petrecea un naufragiu se aduna pe plajă un sat întreg. Nu pentru a întinde o mână de ajutor, ci pentru a jefui corabia şi lucrurile care ajungeau pe plajă.

În societăţile totalitare, atomizarea societăţii duce la aceeaşi indiferenţă sau ostilitate faţă de ceilalţi. Societatea se transformă într-un agregat de necunoscuţi care se fugăresc unul pe celălalt. Scenele din 2003, după căderea regimului din Irak, sunt cunoscute. Nu au scăpat de jefuitori nici măcar muzeele cu antichităţi, într-un act de completă lipsă de respect pentru memoria colectivă.

Edward C. Banfield, un sociolog de la Harvard, a publicat o carte fundamentală - "Bazele morale ale unei societăţi înapoiate" - despre societăţile caracterizate de încredere redusă între indivizi din afara cercului familiei imediate. Este inspirată de experienţa autorului într-un sat din sudul Italiei anilor 1950, dar poate fi citită la fel de bine şi de cititorii de astăzi.

Aici doream să ajung. Gradul de civilizaţie al unei societăţi se poate măsura după gradul de corectitudine şi chiar de benevolenţă faţă de necunoscuţi. Acest lucru mi l-am amintit zilele trecute într-un taxi, când şoferul mi-a povestit cum l-a trimis pe un coleg nepriceput într-o direcţie greşită. Omul părea foarte satisfăcut de isprava sa.

M-am mirat. Şi mi-am amintit că unul dintre primele lucruri care m-au frapat când am ajuns pentru prima dată în Occident a fost încrederea şi bunăvoinţa celorlalţi. În Anglia am ajuns la un moment dat să trag de o valiză excesiv de grea către staţia de autobuz. Un domn a ieşit din curte şi m-a ajutat să o duc până la destinaţie, preţ de câteva străzi. În Los Angeles am descoperit oameni care te salută în staţie sau în magazin şi intră în vorbă cu tine. Suspicios, mă întrebam dacă doresc ceva. Nu, doar să salute. Unii te întreabă de unde eşti sau cu ce te ocupi.

Se tot menţionează, în cazul nostru, efectul deceniilor de comunism. Ar fi multe de spus aici. Fără îndoială că teroarea, informatorii şi sărăcia au lăsat urme. Dar am unele rezerve în a subscrie la interpretările comune. Există societăţi în care asupra indivizilor se exercită o presiune considerabilă şi unde legăturile de încredere între oameni rămân solide, iar necunoscuţii şi străinii sunt trataţi bine.

Îmi amintesc că am ajuns pentru prima dată în Israel în 2005. Cu câteva zile înainte avusese loc în Tel Aviv un atentat sinucigaş. Am traversat chiar intersecţia unde s-a petrecut. Oamenii erau prudenţi, iar la intrările în magazine erau controale. Însă cei din jur te întâmpinau cu figuri relaxate. În cantina de la Universitatea Ebraică, unde fusese un alt atentat, soldat cu 9 morţi, l-am întrebat pe un profesor israelian despre atacuri. A trebuit să îşi pună geamuri blindate acasă, mi-a spus, pentru că se trăgea din direcţia unui sat palestinian din apropiere. Era supărat pe palestinieni? - l-am întrebat. Nu, mi-a răspuns. Era sigur că cei din sat erau oameni de treabă şi susţinea că erau terorizaţi de radicalii care se infiltrau la ei în localitate. Aştepta pacea, pentru ca palestinienii să poată circula din nou. Aşa i se părea corect. Cu toate că nu îi cunoştea personal.

M-am urcat într-un taxi. Era Sabat-ul, aşa că şoferii erau doar ruşi sau arabi. Am nimerit la unul dintre aceştia din urmă. De unde sunt? România - i-am spus. S-a bucurat. Mi-a spus că stătuse o vreme undeva la un verişor de-al lui, undeva prin Giuleşti. Mi-a pus o casetă cu ceea ce credea el că este muzică românească. I-am plătit, mi-a dat restul, corect. A plecat vesel, cu muzica după el. Toţi suntem necunoscuţii cuiva .