Negocieri şi partide

De ce depinde formarea unui guvern? După ce Guvernul Dăncilă a pierdut încrederea, atenţia opiniei publice a fost mutată asupra formării noului guvern. Nici măcar scandalul intervenţiei ilegale pe lângă fosta directoare a Tarom, Mădălina Mezei, a încă ministrului Răzvan Cuc pentru a întârzia nişte zboruri interne cu parlamentari, nu a deturnat atenţia mass media de la formarea guvernului. Iar condiţiile restrictive ale articolului 103, aliniatul 2 din Constituţie - "Candidatul pentru funcţia de prim-minis­tru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului" - nu lasă un spaţiu de manevră prea mare nici prim ministrului desemnat, nici partidelor. Este una din cele mai restrictive prevederi privind formarea guvernelor din lume, doar în Bulgaria această perioadă este mai mică, de doar 7 zile. Iar constrângerea de la alineatul 1 al articolului 89 - "După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate (s.n.) să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare (s.n.) şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură" - are în vederea crearea condiţiilor constituţionale pentru ca perioada de negociere a formării noului guvern să nu depăşească mai mult de 70 de zile şi nici pe departe să conducă la alegeri anticipate.

În condiţiile actuale - înaintea alegerilor prezidenţiale şi în plină campanie pentru turul întâi al acestora, cu 238 de parlamentari care au votat cenzura, doar cu 5 mai mult decât majoritatea de 233 necesară atât pentru schimbarea cât şi pentru formarea guvernului, cu şapte grupuri parlamentare care au participat la răsturnarea guvernului Dăncilă între care nu exista niciun acord de formare a noii majorităţi - negocierile pentru formarea guvernului nu puteau fi altfel decât dificile.

Odată ce guvernul Dăncilă a căzut, problema condiţiilor şi factorilor care contribuie la formarea guvernului în România revine în atenţia opiniei publice. Deşi există multe similitudini cu moţiunea de cenzură din octombrie 2009 (ruperea coaliţiei de guvernare, depunerea moţiunii de cenzură înaintea începerii oficiale a campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, mobilizarea opoziţiei şi atragerea unor parlamentari din sfera de influenţă a majorităţii), suntem într-o situaţie inedită. Căci, spre deosebire de 2009 când moţiunea de cenzură urmărea slăbirea poziţiei politice şi instituţionale a preşedintelui, în 2019 preşedintele iese întărit. Şi tocmai de aceea negocierile sunt şi mai dificile şi ar putea dura până după alegerile prezidenţiale, pentru că nu este în interesul partidelor care au candidaţi în cursa pentru prezidenţiale ca preşedintele în funcţie să-şi întărească şi mai mult poziţia. Diferitele constrângeri care ar putea să contribuie la un compromis rapid - de la posibila eternizare a unui guvern lipsit de majoritate la pregătirea noului buget sau numirea candidatei pentru funcţia de comisar european - intră în coliziune cu oportunismul de partid. Iar dacă preşedintele are interesul să aibă un guvern cât mai curând, ce fel de guvern ar putea fi acela?

În privinţa înţelegerii modului de formare a guvernelor pot fi folosite două modele explicative: modelul Westminster şi modelul consensualist. Primul model, care pare să fi fost cel favorizat de Constituţia din 1991, ia în considerare formarea unui guvern majoritar monocolor. Este situaţia din Marea Britanie şi ar putea fi unul din motivele profunde ale Brexit-ului, dar, cu cele câteva excepţii notabile - cum este cazul Marii Britanii, dar şi acolo din 2010 guvernele de coaliţie sau cele minoritare au prevalat - modelul Westminster nu prea funcţionează. Al doilea model este cel care pune în prim plan metoda consensuală. Pentru ca această metodă să funcţioneze este necesar în primul rând un consens procedural care să faciliteze regula majorităţii în condiţiile inexistenţei unui partid care să deţină majoritatea absolută în parlament. Şi nu este vorba doar de existenţa unor reguli constituţionale suple, ci şi de interpretarea acestora într-o manieră consensuală. Iar, dincolo de consensul procedural, mai este necesar şi de un consens funcţional, prin care partidele să găsească numitor comun formării unui nou guvern.

Deşi pare să existe o obsesie a modelului Westminster în România - atât în privinţa guvernului monocolor cât şi a bipartidismului - mecanisme consensuale au asigurat după 1992 condiţiile guvernării. Cum se poate construi consensul în România? La noi, după 2004 s-au succedat trei tipuri de democraţie consensuală: o guvernare de coaliţie cu puternice tendinţe conflictuale (cum a fost Marea Coaliţie dintre PSD şi PDL între 2008 şi 2009), o guvernare prin coaliţie cu tendinţe consensuale (cum a fost coaliţia guvernamentală din jurul CDR cel puţin în momentul formării sale în 1996) şi o guvernare de coaliţie incluzivă (în care adversarii se reconsideră şi devin parteneri cum a fost guvernarea USL din 2012 în 2014). Iar faptul că formula de guvernare nu este stabilă este unul din semnele crizei sistemice a regimului politic de la noi.

În acest moment - la sfârşitul mandatului prezidenţial, cu un partid dominat (PSD) aruncat spre opoziţie şi în plină criză dar care se agaţă de guvernare - nu există o alternativă la o guvernare de coa­liţie, fie aceasta şi o efemeră coaliţie parlamentară. Şi nu suntem doar înaintea alegerilor prezidenţiale, ci şi a celor locale şi parlamentare, distanţa ideologică şi contextul politic împiedică realizarea unui guvern de coaliţie. Iar dacă unele partide au un potenţial de negociere (USR, UDMR) altele au şi folosesc potenţialul lor de şantaj (Pro România, ALDE) încercând să obţină un avantaj strategic din faptul că susţinerea lor este indispensabilă pentru formarea majorităţii. De aceea succesul negocierilor privind formarea noului guvern nu depinde doar de capacitatea de negociere a partidelor şi liderilor lor, ci şi de stabilirea, în condiţii aproape imposibile, a unui acord de guvernare la care să participe activ, ca mediator şi facilitator, şi preşedintele. Ori, aflat în plină campanie electorală, preşedintele nu este în ce mai favorabilă poziţie.