Nimic despre mătuşi

Ceva se întîmplă în PSD? Ce se întîmplă cu PSD?

Încercarea de a da răspuns acestor două întrebări, pe bază de teorii "mătuşiste", este sortită eşecului. Pentru a înţelege comportamentul şi, în ultimă instanţă, soarta acestui partid, e nevoie de mai mult. Nimeni nu pare să fi găsit formula care să explice pe de-a întregul trecutul, prezentul şi viitorul fenomenului politic, numit PSD. Teoria "neo-comunismului", a partidului care a preluat "moştenirea PCR", atît pe cea materială, cît şi pe cea ideologică, la propriu şi la figurat, a servit destul de bine opoziţia anilor 1990-1992. Ea explică o parte din trecut, dar prea puţin din prezentul în care PSD rămîne puternic ancorat politic, cu peste 30% din voturile românilor. Cît despre viitor, această abordare crede, fără temei, ceea ce credea şi propaganda marxis-tă despre capitalism: tocmai a ajuns la marginea prăpastiei în care se va prăbuşi inevitabil. Organizarea internă, formula de relaţionare cu restul mediului politic, cu propriul electorat, nu au, însă, nimic din "profilul PCR". Dacă ar fi avut, probabil că PSD-ul s-ar fi prăbuşit de mult, ori ar fi avut azi, singur, peste 60% din voturi. Desigur, nici modelul "social-democrat", pe care oficial partidul îl arborează, nu are prea mare lucru de a face cu realitatea numită PSD. Un partid al oligarhiilor de stat, locale şi centrale, nu este un partid "al clasei muncitoare", al stîngii care mobilizează, cu drapele roşii şi lozinci, mase de susţinători în Franţa, în Italia şi în alte "bătrîne" democraţii europene, cu o tradiţie muncitorească a stîngii. Formula "partidul-stat" spune şi ea ceva despre relaţia dintre bunăstarea sfidătoare a figurilor proeminente din PSD şi timpul petrecut în înalte funcţii de stat, despre beneficiile care pot fi culese cu relativă uşurinţă stînd pe crengile stufoasei clepto-birocraţiei, pe care regimurile politice post-decembriste au cultivat-o cu atîta sîrg. Dar, o bună parte din maşinăria economică, care susţine politic PSD-ul, are tot atît de mult de a face cu "libera iniţiativă" şi "independenţa economică", pe cît are cu contractele pe care statul le face cu "furnizorii" săi, aleşi după culoarea politică a sprîncenei şi după mărimea comisionului.

Formula care ar putea să ne scoată din impas este sugerată de o ipoteză genială a lui K. Lorenz, confirmată tot mai convingător de cercetările antropologice şi sociologice. Oamenii, conştient sau nu, preiau şi dezvoltă în comportamentele lor individuale şi de grup soluţiile "inventate" şi utilizate de formele preexistente ale viului, de la celulă, la antropoide. Uneori, inventează altele noi, dar, în cea mai mare măsură, se bazează pe "formulele verificate".

Partidele sînt instrumente de organizare socială destinate să rezolve cîteva probleme în spaţiul politic: structurarea autorităţii, selecţia şi impunerea liderilor, cooperarea internă şi competiţia în exterior.

Exact aceleaşi funcţii le rezolvă într-un mod strălucit formula de organizare numită "Haita", care se regăseşte la specii de animale cu "viaţa socială" dezvoltată în medii competitive. Liderul se impune în haită datorită unui singur criteriu, care îmbină puterea şi inteligenţa, exprimată ca viclenie. Aceste calităţi trebuie să-i asigure capacitatea de a lovi brutal pe oricare alt contra-candidat care ar rîvni să se înfrupte el primul, cu halca cea mai mare din vînatul doborît. O dată ce liderul s-a impus, el rămîne "în funcţie" atîta timp cît îi poate domina pe ceilalţi şi îi conduce cu succes spre prada din care se hrănesc cu toţii! Nu există loialitate, ci doar interesul vital de a aparţine haitei. Excluderea echivalează cu condamnarea la moarte. De aici, supunerea faţă de lider. Cooperarea internă are un singur obiectiv: identificarea, urmărirea eficientă şi doborîrea prăzii, care se împarte inegal, mai degrabă după principiul "fiecare cît apucă". Cînd liderul este rănit, adică în incapacitate temporară de a-şi exercita funcţiile, dacă nu este pe loc doborît de restul haitei şi înlocuit cu altul, el se "retrage" pentru a-şi linge rănile, un fel de "auto-suspendare"! După care, ori revine în forţă şi îşi reia locul, ori dispare! Competiţia în exterior, cu alte haite, se desfăşoară în principal pe baza criteriului teritorial: fiecare haită îşi marchează un teritoriu de vînătoare exclusiv. Cei care îl încalcă sînt pedepsiţi fără cruţare. Teritoriul de vînătoare al haitei nu rămîne fix. De aici se naşte posibilitatea confruntării cu alte haite.

Dacă facem ipoteza că PSD este un partid politic, o structură socială, de tip "Haită" obţinem nu doar o descriere aproape diascopică a comportamentului, organizării interne şi funcţionării sale, ci şi cîteva concluzii inedite cu privire la situaţia sa actuală şi viitoare. Prima este aceea că Adrian Năstase nu este un "lider natural" în PSD. Cu alte cuvinte, el nu s-a impus prin propria capacitate de a-i domina pe ceilalţi pretendenţi. El este mai degrabă un "surogat" de lider, cineva pus să ocupe acea poziţie, dar fără să fi avut capacitatea de a se menţine singur acolo. Construirea instrumentelor pentru a-şi dezvolta această capacitate a fost preocuparea politică principală a lui Adrian Năstase, odată lansat spre statutul de "lider PSD". "Averea" nu este, pentru el, doar o chestiune de status-prestigiu, doar "mierea" care s-a scurs din belşug peste buza borcanului înaltelor funcţii de stat, ci un instrument politic care ar fi trebuit să-i dea, ceea ce nu are - puterea de a-şi domina contra-candidaţii din haită. Persistenţa politică a PSD-ului se explică prin eficienţa mare a principiului organizării în haite teritoriale. Luptele de putere locale nu afectează prea tare întregul, chiar dacă sînt sîngeroase. Schimbările de lider şi confruntările din interiorul "haitei de Bucureşti" nu afectează prea tare viaţa de zi cu zi a structurilor locale. Dacă vînătorul foloseşte gloanţe anti-corupţie şi împuşcă unul sau mai mulţi "lupi", oricît de proeminenţi ar fi ei, haita se reface în mod natural şi eficient, fără prea mari pierderi. Confirmarea acestei similarităţi structural-funcţionale a venit, oarecum neaşteptat, chiar din partea lui A. Năstase. Scrisoarea sa, plină de reproşuri adresate "conducerii" PSD, relevă cu claritate că principiile reale de funcţionare ale PSD nu sînt de găsit prin statutele zăcînd prăfuite în sertare, ci cele de fier, ale haitei.

Cît despre posibila "reformare" a PSD, în viitor, ea nu se va face niciodată, pentru că nu are nici o utilitate în logica sistemului.

Haita există, atîta vreme cît există prada!

Iar prada sîntem noi!