Nota de plată

Există un revelator, un semn care nu dă greş niciodată, pentru evaluarea importanţei iniţiativelor politice internaţionale, ale României. Cînd se fac paşi cu adevărat semnificativi, de importanţă în "Marea Politică", putem fi siguri că va exista "Reacţia de la Moscova". În rest, apă de ploaie! Ne putem îmbăta cu apă rece, cît dorim, ba că facem triunghiuri, ba că facem antante, ba că apărăm pacea mondială cu pieptul gol şi alte năzbîtii cu care politicienii noştri se umflă în pene, cel puţin o dată pe deceniu! Semnarea acordului dintre Statele Unite şi România, privind utilizarea unor facilităţi militare de antrenament şi operaţionale de pe teritoriul ţării noastre, a declanşat, imediat, răspunsul oficial al Moscovei. Vocea folosită a fost cea a ministrului apărării, iar tonul, cel obişnuit, agasat-ameninţător. Aşa cum se cuvine cînd este vorba de o ţară care, în grila politică cu care lucrează Moscova, nu a fost niciodată aşezată mai sus de statutul de "vasal", în sensul deplin al termenului feudal. O entitate care exercită autoritate pentru că a primit-o condiţionat de la "stăpîn", de la care acesta pretinde ascultare, bir şi sprijin cu trupe la vreme de război, pe care o poate strivi militar şi economic, dacă încearcă să-şi încalce statutul, a cărei soartă o poate negocia direct cu alţi "suverani", adică puteri de acelaşi rang şi, mai ales, căreia trebuie să-i aminteşti ori de cîte ori ai ocazia că nu-ţi poate fi niciodată "egal", şi trebuie să se mulţumească cu postura pe care i-o îngăduie "stăpînul". De la crearea României moderne şi pînă azi, aceasta este linia constantă a politicii Rusiei. Chiar şi atunci cînd, după Primul război mondial, România avea motive serioase, parafate prin tratatele de la Trianon şi cele succesive, să creadă că a reuşit să-şi "impună" interesele cu ajutorul altor mari puteri aliate, Rusia a avut grijă să ne prăbuşească iluziile. Iluzia lui Titulescu, spre exemplu, că ar putea obţine de la Litvinov un Tratat care să acrediteze unirea Basarabiei cu România. Litvinov i-a oferit "cu generozitate" colaborarea pentru celebra "definiţie a agresiunii", act de pionierat în dreptul internaţional, fără nici un fel de consecinţe reale, în epocă, dar nu a mişcat nici un deget în sensul realizării tratatului visat de Titulescu. La prima ocazie, care nu a întîrziat să apară, politica Rusiei "a negociat" România cu Germania celui de-al Treilea Reich, Pactul Ribbentrop-Molotov, ştiind cu precizie că rezultatul nu putea să-i fie decît favorabil. Înţelegerea cu Hitler nu putea avea ca finalitate decît împărţirea sau ştergerea României de pe harta Europei, aşa cum s-a întîmplat cu Cehoslovacia şi Polonia. Revenind la prezent, mesajul Moscovei nu este legat prea mult de conţinut, ci se relevă integral prin atitudine. Ideea că facilităţile şi bazele de care Statele Unite vor beneficia în România, în virtutea proaspăt semnatului acord, ar fi o încălcare a Tratatului privind Forţele Convenţionale în Europa este greu de susţinut. Aparent, nici minis-trul rus al apărării nu crede în ea, pentru că a făcut observaţia doar cu caracter de presupunere. Cu atît mai puţin credibilă este ameninţarea că Rusia s-ar putea retrage din Tratat, doar datorită situaţiei nou create de acordul româno-american. Tratatul privind forţele convenţionale, ultima realizare politico-diplomatică semnificativă, care poartă amprenta condiţiilor strategice ale războiului rece, chiar dacă a ajuns la a doua generaţie, este depăşit de evoluţiile politice ale ultimului deceniu. Singurul stat care a cerut "dispense" şi înţelegere din partea co-semnatarilor a fost chiar Rusia, cu mult înainte ca actualul acord româno-american să fie măcar visat de cineva. Rusia a invocat nevoile noi de control militar în zona flancului sudic, pe fondul intensificării acţiunilor separatiste din Cecenia şi al operaţiunilor spectaculoase ale unor forţe infiltrate, adăpostite şi sprijinite din exterior, precum şi de gestiune a crizelor sau "menţinere a păcii" din alte puncte critice, cum sînt Transnistria, Osetia sau Nagorno-Carabah. Retragerea din Tratat a Rusiei ar fi clar în beneficiul său, ceea ce arată că referinţa la noua situaţie din România este mai degrabă un pretext, bine venit, decît o posibilă "cauză". Mesajul reacţiei de la Moscova se află în atitudine. Viteza cu care a venit şi importanţa care i s-a dat acordului româno-american arată, fără putinţă de tăgadă, că Rusia continuă să formuleze ca interes strategic menţinerea controlului asupra zonei, chiar dacă nu-l mai exercită singură şi autoritar, şi că nu va ezita să trîntească pe masa României nota de plată, atunci cînd va găsi prilejul. O temă la care politica şi diplomaţia românească ar face bine să-şi pregătească lecţiile din timp! Nu de alta, dar să nu se mai repete situaţia din august 1940, cînd clasa politică s-a aflat în faţa ultimatumului sovietic cu pantalonii în vine!