Nume de cod: "Geoană"

Cred că marea neşansă a d-lui Ion Iliescu s-a născut în primele zile după Revoluţie, cînd, în toa-tă ţara, sute de mii de oameni scandau din rărunchi: "Cînd Iliescu apare, Soarele răsare". Atunci a fost omologat ca "locomotiva" cea mai performantă de pe scena politică românească şi, drept urmare, cincisprezece ani de zile a fost vînat, înconjurat şi adulat de o armată de oameni care, în orice clipă din zi sau din noapte, ar fi fost gata să jure că singura raţiune a vieţii lor este să fie alături de el şi să-l slujească. În pofida unei inteligenţe politice notabile şi a unei experienţe de viaţă plină de pilde, care ar fi trebuit să-l facă mai circumspect în privinţa "adoratorilor", dl. Iliescu nu a ţinut cont de truismul că viaţa politică a unei astfel de "vedete" nu durează decît atît cît îşi păstrează intactă cota de piaţă şi nu a făcut niciodată curăţenia care se cuvenea în jurul lui şi care ar fi trebuit să despartă oamenii cu care, într-adevăr, se întîlnea în planul ideilor şi al convingerilor politice de grosul oportuniştilor. A mai ridicat cînd şi cînd tonul, a mai dat cîte un "avertisment serios", dar dincolo de vorbe nu a trecut niciodată. Despărţirile s-au produs invariabil în detrimentul lui, una mai spectaculoasă decît alta, ducîndu-l în situaţia, deloc de invidiat, de-a fi şeful de partid cu cele mai multe trădări la pasiv. S-a vorbit în repetate rînduri de ranchiuna care i-ar fi proprie, dar dacă vrem să identificăm trăsătura care îl defineşte cu adevărat, atunci nu ne putem opri la altceva decît la lipsa de har care îl stăpîneşte cînd trebuie să aleagă oamenii în care investeşte. Lista "probelor", în acest sens, e lungă şi de notorietate şi, în condiţii normale, ar fi putut sublima într-un infailibil vaccin împotriva mizeriei omeneşti. N-a fost să fie aşa. Urmarea? La finele lui aprilie 2005, o lume întreagă a asis-tat perplexă la execuţia publică a celui care îşi imagina că nu va ieşi decît cu picioarele înainte din viaţa politică.

De la lapsusul cu care l-a invitat la microfon pe Adrian Năstase pînă la discursul furibund din finalul execuţiei, i s-au reproşat domnului Iliescu o mulţime de aşa-zise erori, care l-ar fi condus la deznodămîntul de care a avut parte. Cu siguranţă, pe fond, toate au fost lipsite de orice relevanţă. Cîtă vreme rezultatul alegerilor nu a exprimat opţiunea celor din sală pentru viziunea politică, pentru programele unuia sau altuia dintre candidaţi, e limpede că voturile în favoarea "învingătorului" s-au tranzacţionat în altă parte, independent de discursurile care se ţineau la tribuna Congresului.

Dacă ştim cu siguranţă cine este învinsul, întrebarea privind identitatea reală a învingătorului (ilor) rămîne, deocamdată, fără răspuns. Un lucru e sigur: "Geoană" nu este decît un nume de cod şi a-i pune pe frunte lui Mircea Geoa-nă cununa de lauri rezervată în exclusivitate celor aleşi în-seamnă a ne lăsa de bună voie îmbătaţi cu apă chioară. Marea şansă a lui Mircea Geoană a fost că, de data asta, nu a trebuit să mai concureze bazîndu-se pe forţele proprii, ca să reediteze eşecurile penibile cu care ne-a obişnuit, revenindu-i doar rolul mobilizator de "drapel", al unei conjuraţii de o amploare fără precedent pe scena politică românească de după Revoluţie. Ca într-un interval doar de cîteva luni, aceiaşi oameni să trimită o scrisoare imploratoare "fondatorului", "strategului", "punctului de sprijin", "elementului coagulant" Ion Iliescu, spre a-l convinge să revină în fruntea partidului, pentru ca apoi să-l abandoneze fără nici o ezitare, este o performanţă greu de imaginat şi de care numai PSD poate fi în stare.

Un PSD în care, o dată cu încheierea "Congresului marii trădari", s-a dat startul într-o inevitabilă luptă pentru putere. "Cine conduce azi partidul?" e o întrebare care s-a făcut repetat auzită în ultimele zile, dar cred că ea trebuie continuată cu întrebarea: "Cine va conduce mîine partidul?". Sigur, soluţia "Geoană" nu a fost adoptată decît pentru doi ani de zile, dar e greu de crezut că, şi pînă atunci, oala marilor ambiţii nu va da în clocot. Alianţele încropite contra naturii, care nu aveau altă raţiune decît eliminarea sacrosantului "Guru", îşi vor proba efemeritatea şi războiul fratricid care va urma va transforma, cel mai probabil, partidul făurit cu totală dăruire de Ion Iliescu, într-o palidă amintire. Va fi o "răzbunare" de care, cu siguranţă, nu se va bucura.