O afacere proastă

Să ne imaginăm un grup de prieteni care iau prânzul împreună. Şi împart nota de plată egal. Chelnerul vine şi le prezintă un meniu cu două opţiuni ("meniu fix", cum s-ar spune). Fiecare dintre meseni are de ales între un prânz ieftin şi altul mai scump. Cel mai scump este mai bun, însă nu atât de bun încât să merite diferenţa dacă fiecare dintre prieteni ar mânca şi ar plăti separat.

Cred că aţi înţeles deja în ce direcţie ne îndreptăm... Tentaţia fiecăruia dintre meseni este să comande felul cel mai scump.

Cei interesaţi de teoria jocurilor pot căuta informaţie despre "dilema mesenilor lipsiţi de scrupule" (unscrupulous diner's dilemma). Eu voi explica acum în "limbaj natural" ce se petrece. Fiecare amic, luat separat, îşi face următoarea socoteală. Dacă ar comanda separat felul de mâncare mai scump, ar plăti un preţ mare. Însă o parte dintre membrii grupului s-ar putea să comande felul cel mai ieftin (gândindu-se, desigur, că vor economisi ceva). Dar nota finală se împarte egal. Aşadar, fiecare se gândeşte că este foarte posibil să plătească mai puţin decât preţul opţiunii celei mai scumpe.

Mai există un fenomen psihologic numit "aversiunea faţă de risc". Dacă voi comanda felul cel mai ieftin risc, la nota de plată, să plătesc o contribuţie la prânzul celor care au mâncat scump.

Rezultatul este că prietenii noştri ajung să comande, fiecare, felul cel mai scump. Ceea ce n-ar fi făcut dacă ar fi mâncat singuri...

Bun, asta este teoria. Dar practica? În zilele noas­tre există o disciplină, aceea a economiei experimentale. Teoriile economiştilor sunt puse la încercare în lumea reală, în experimente controlate. În acest caz, teoria rezistă. Savanţii au descoperit - previzibil - că atunci când nota de plată se împarte egal, apare o tendinţă spre supra consum.

Să aplicăm aceste intuiţii la situaţia în care ne găsim. Toţi vedem că Statul costă bani. Partidul socialist (PSD) aruncă cu bani în stânga şi în dreapta. Iar unul dintre efectele acestei aruncări cu bani este creşterea alarmantă a notelor de plată.

Totul a ajuns să coste imens la stat. Se cheltuiesc sume aiuritoare. Preţurile decontate bat orice recorduri.

Iar toate acestea pentru nimic. Serviciile sunt proaste. Marfa jalnică. Lucrările sunt improvizate. Luaţi exemplul autostrăzilor. De curând, am ieşit din ţară, Bucureşti-Oradea. Jale şi sus­pin... Am trecut pe lângă segmente de autostradă care s-au crăpat pentru că pământul a luat-o la vale. Sau pe lângă porţiuni care trebuiau date în folosinţă de luni de zile (nu cred că sunt şanse să le vedem anul acesta, după cum se mişcau lucrurile).

Corupţia este o explicaţie posibilă. Alta este incompetenţa. Actualul regim are, în exces, din ambele. Însă o altă explicaţie este structurală, nu conjuncturală. Atunci când cetăţenii sunt obligaţi să plătească egal costurile politicilor publice, ei ajung să susţină adesea opţiuni scumpe. Prea scumpe. Pe baza ideii că oricum plătesc şi ceilalţi...

Desigur, analogia nu este perfectă. În exemplul cu prietenii care iau prânzul, singura problemă este preţul prea mare. Altminteri, mesenii s-au ales cu o masă bună. În materie de politici publice însă, costurile mari nu se regăsesc, de regulă, în calitate. Dimpotrivă. Priviţi în jur, în ce hal arată oraşele şi comunele în care primarii rup bugetul pe stâlpi pictaţi cu tricolor sau pe autobuze deja hârbuite.

În cele din urmă, de vină este colectivismul. Mulţi dintre noi îşi fac socoteala că "turcul plăteşte". Adică alţii. Mereu alţii. Vrem salarii mai mari, metrou până la aeroport, mai mulţi funcţionari la ghişeu, spitale mai mari, parcări în Centru, medicamente compensate. Unele dintre acestea sunt rezonabile. (Altele, nu).

Problema este cum ne înţelegem să le plătim. Sigur, toţi plătim impozite şi spunem că suntem "contribuabili". Însă adesea ajungem să susţinem politici şi cheltuieli publice pe care noi înşine nu le-am susţine din propriul buzunar. Credem că împreună, cumva, banii se înmulţesc. Exact ca în exemplul cu prânzul prietenilor.

Guvernanţii sunt criticaţi, pe bună dreptate, pentru lipsa lor de măsură. Dar dacă este să fim corecţi, mulţi dintre alegătorii din această ţară chiar sus­ţin măsuri iraţionale din punct de vedere economic. Îşi fac calcule individuale, fără să înţeleagă situaţia în ansamblul său.

Iar aceasta se degradează pe zi ce trece. Deficitul a sărit, anul trecut, de 3 la sută. Inflaţia a scăzut puterea de cumpărare. Oamenii văd, dar mulţi nu înţeleg.

Aşa încât mulţi alegători simpli se bazează pe instinct. Care le spune ceva despre interesul lor de moment. Însă rezultatul final este deplorabil. Ajungem să plătim masa altora...

Soluţia? Teoria şi experimentele ne arată acelaşi lucru. Piaţa liberă. Unde fiecare plăteşte cât consumă. Vrei ieftin? Primeşti ieftin, dar rămâi cu diferenţa în cont. Vrei scump? În regulă, dar atunci plăteşti tu. Nu îi pui pe alţii să îţi cumpere ţie bucatele. Împărţeala socialistă a notei de plată pare convenabilă, dar la final ne arde pe toţi la buzunar.