O lecţie fără urmări

Rândurile de mai jos mi-au fost inspirate de lecţia despre (social-)democraţie ţinută de Frans Timmermans atât în faţa deputaţilor din Comisia specială pentru legile justiţiei, cât şi în conferinţa de presă cu care şi-a încheiat vizita din România. Prim-vicepreşedintele Comisiei Europene a ţinut nu doar să-şi afirme neutralitatea politică în misiunea sa la Bucureşti ("eu sunt daltonist politic, ca să zic aşa, nu contează afilierea politică, nu contează partidul atunci când vorbim despre separarea puterilor în stat, despre lupta împotriva corupţiei şi aşa mai departe"), ci şi să explice ce este social-democraţia atât lui Liviu Dragnea, cât şi celor ce vor să-l asculte: "Am discutat foarte pe scurt pe teme politice şi i-am spus (lui Liviu Dragnea n.n.) următoarele - pentru că s-a pus întrebarea de ce se luptă atât de mult social-democraţia? - şi i-am spus, ca de la social-democrat la social-democrat: Noi, social-democraţii, mai degrabă am discuta cu oamenii noştri despre locuri de muncă, despre securitate socială, sănătate, învăţământ şi reformarea sistemului judiciar". O definiţie scurtă a social-democraţiei pentru "inocenţi", dar care trimite la o altă lecţie despre Europa şi valorile sale care a rămas fără urmări.

La începutul anilor 2000, în vremurile neguroase ale guvernului Năstase, poate după vizita din decembrie 2001, deşi mai degrabă la cea din martie 2003 (au trecut 15 ani de atunci!), se spunea că George Robertson - politician britanic de origine modestă, fiu de poliţist scoţian născut pe insula Islay, devenit în adolescenţă militant antimilitarist şi mai apoi politician de stânga, cunoscut mai ales sub numele de Lord Robertson de Port Ellen (titlu viager pe care l-a primit pentru contribuţiile sale politice) în calitate de secretar general al NATO - prezent la o şedinţă de guvern nu şi-ar fi putut ascunde nedumerirea faţă de extravaganţa vestimentară a unor membri ai unui guvern ce se voia social-democrat. PSD nu devenise încă membru al Internaţionalei socialiste (acest lucru se va produce de abia în octombrie 2003 la congresul de la Sao Paolo), dar considera modestia, fie şi în varianta sa vestimentară, ca pe ceva depăşit. Fost membru al primului guvern condus de Tony Blair, unde a ocupat portofoliul de ministru al apărării, George Robertson rămăsese, oricare ar fi fost funcţia pe care o ocupa, un laburist.

Tot băiat de poliţist, precum lordul Robertson - în măsura în care miliţienii comunişti ar putea fi echivalaţi poliţiştilor - este şi cel căruia fiul de diplomat de carieră, Frans Timmermans, îi adresa, la rândul său, lecţia sa: Liviu Dragnea. "Noi, social-democraţii, mai degrabă am discuta", explica Timmermans, dar această precizare privind virtuţile dialogului şi modul în care acesta permite amorsarea interesului general ca numitor comun între diferitele opinii a fost poate auzită, dar, din câte se vede, nu şi înţeleasă de şeful PSD.

I se reproşează de către unii PSD-ului că ar fi "roşu". Spre exemplu, unii dintre protestatarii, care de mai bine de un an manifestă împotriva intenţiei majorităţii guvernamentale de a schimba raportul de forţe în defavoarea puterii juridice, folosesc un slogan cu ecouri (neo)legionare: "PSD - ciuma roşie". Dar este un reproş nedrept! Poate o fi fost, cum îi reproşau conservatorii din epocă, "roşu" guvernul lui Ion Brătianu de la 1876, dar de ce ar putea fi considerat astfel cel al PSD-ului? Tipic partid postcomunist, PSD-ul nu are vreo identitate doctrinară. Populismul său este strict instrumental: nu are vreo culoare politică specială, deşi, de ceva vreme unele nuanţe de brun devin din ce în ce mai evidente. Dar nici măcar această situaţie nu este nouă, fiind reflecţia unei moşteniri directe de la naţional-comunismul ceauşist. Oricum, "pragmatismul" politicii post-moderne a devenit justificarea celor mai incredibile metamorfozări ideologice: Cealaltă falangă a FSN-ului iniţial, cea PD-istă, a făcut în 2005 saltul - imposibil într-o lume normală - de la social-democraţie la conservatorism. Nu e de mirare că o astfel de abilitate ideologică face ca valori precum democraţie, stat de drept, drepturi ale omului să devină noţiuni goale de sens. Deşi nu a schimbat (încă?) reperele ideologice, PSD, cu noua sa doctrină privind combaterea "statului paralel" are mai multe în comun cu Fidesz-ul lui Viktor Orban sau AKP (Partidul Dreptăţii şi Dezvoltării) lui Recep Tayyip Erdogan decât cu PvdA (Partidul Muncii) al cărui membru este Frans Timmermans.