O Românie, două Românii

Mai multe Românii. Subs­tantivul propriu cu care ne-am botezat ţara a devenit defectiv de singular. Orice descriere, analiză sau discurs asupra ei, nu mai acceptă decît pluralul. România la singular este o ficţiune.

Pentru o clipă, puhoaiele care năpăstuiesc mii, zeci de mii, sute de mii, milioane de oameni, străpung stratul gros de convenţionalitate sub care stă ascunsă realitatea hîdă, obligîndu-ne să vedem ce şi cum suntem. Dezastrele fac societatea transparentă. O lume de lumi juxtapuse, îngrămădite de-a valma una peste alta, separate de invizibile, dar impenetrabile tranşee şi garduri de sîrmă ghimpată.

Lumea năpăstuiţilor, loviţi sau neloviţi de ape, este cea a oamenilor pentru care nu exis­tă niciodată alegere, alternativă. Este lumea celor pentru care viaţa este un nesfîrşit zid de piatră, de apă, de foc sau de vînt care se prăvăleşte peste tine. N-ai unde te ascunde de el, n-ai cum să pleci din calea lui. Tot ce poţi să faci, dacă ai scăpat cu viaţă astăzi, este să te ridici din nou, aşa lovit cum eşti, şi să mai iei în piept o zi şi încă-o zi, pînă vine alt val, alt foc, alt vînt, ori alt munte de piatră peste tine. Poate să fie mîine, poate să fie poimîine, poate să fie peste un an sau doi, poate să fie tot azi. Ce contează! Viaţa merge înainte, egală cu ea însăşi, călcînd pes­te tine, pînă te striveşte, de tot. Cîţiva mai încearcă să fugă din iadul mereu neschimbat, oriunde văd cu ochii, la capătul lumii, acolo unde mirifice cîmpuri de căpşuni, livezi de măsline, de portocale sau lămîi, aşteaptă să fie culese cu sudoare şi sfîşietoare dureri de şale, de mîini, de umeri, de picioare, de piept, de cap şi de suflet, împlinind un destin în care suferinţa schimbă doar decorul. Pentru unul-doi, fuga schimbă destinul. Costel a fugit din petecul de iad ce-i fusese repartizat în România şi s-a căţărat pe schele, undeva în Spania. De bucurie, a cîntat. Soarta l-a urcat pe o scenă adevărată. A avut noroc, la ei acolo, nu aici, la el acasă.

Lumea a doua este a reflectoarelor sau a celor ce trans­formă orice umbră şi iluzie în bani. Banii lor, desigur. Este lumea care a descoperit, zilele acestea, cît de "interesant", de "comerciabil" este iadul năpăs­tuiţilor. Cît de bine se vinde, cu sfertul de oră, casa dărîmată peste bătrînii şi copii care n-au mai avut unde să fugă din calea nenorocirii; ce audienţă spectaculoasă face imaginea cu valul care poartă cadavrele de oameni amestecate cu stîrvurile animalelor; cît interes stîrneşte telespectatorului, altfel blazat de atîta reality show, hohotul de plîns al femeii care şi-a văzut bărbatul şi copii înecaţi, într-o clipă, de furia apelor. Niciun efort nu e prea mare pentru a transforma nenorocirea lor în marfă vîndută cu bucata, minutul şi secunda, pe toate lungimile de antenă. Zeci de elicoptere se află în aer pentru a lua de sus spectaculoasele imagini ale oraşului care, doar în cîteva minute, imediat după buletinul de ştiri şi reclama la detergent, va fi înghiţit de ape. Casă cu casă, stradă cu stradă! Parada politicienilor în cizme de cauciuc şi replicile aberant-glumeţe în mulţime sunt de rigoare.

A treia lume este cea a res­ponsabililor şi a organizatorilor infernului în care trăiesc ceilalţi. Se cheamă adminis­traţie şi politică. Cînd nu sunt ocupaţi să se lase filmaţi lîngă sacul de nisip, îngrămădit în digul improvizat şi inutil, îşi văd de singura treabă care-i interesează: Banii şi Puterea. Cele două feţe ale Idolului, la care se închină. Se cere o şedinţă extraordinară a Parlamentului, pentru două dosare de corupţie! Nimeni nu crede de cuviinţă, însă, că Parlamentul ar avea datoria şi căderea să judece şi să aprobe tocmai în aceste zile, măsurile de urgenţă ale Guvernului pentru combaterea dezastrului şi refacerea vieţii comunităţilor distruse! Nu a pus nimeni nenorocirea pe ordinea de zi! Birocraţia, bat-o vina!

În sfîrşit, există lumea laşilor, a celor bucuroşi că au mai păcălit o zi, că nu s-au scufundat în iadul năpăstuiţilor, a acelora care se uită cu bucurie şi interes la ştirile dezastrului, care sunt fascinaţi de bătălia dintre oierii şi păstorii fotbalului românesc, care sunt mulţumiţi şi bucuroşi că nu peste ei a dat potopul de la televizor.

Diferenţierile într-o societate sunt inevitabile şi, în anumite condiţii, benefice pentru comunităţile ei, pentru indivizi. Cînd diferenţierile devin insolubile diferenţe, blindate de indiferenţă, iar deosebirile, prăpăstii care separă lumi ce nu mai comunică şi nici nu sunt interesate să o facă, pentru că, oricum, nu mai au de gînd să-şi dea vreaodată mîna peste gardul de sîrmă, care le desparte, atunci societatea este condamnată să se prăbuşească pe un nivel inferior de supravieţuire şi organizare. Un pas şi încă un pas mai departe de civilizaţie şi umanitate, de condiţiile minimale necesare fragilei democraţii pentru a exista, de standardele lumii din care pretindem că facem parte şi în care susţinem cu tot mai puţin temei că ne integrăm.

Rămîne de văzut, pînă cînd, aceste Românii, rupte iremediabil una de alta, vor mai avea o istorie comună.